DANIIL HARMS

CIRCUL CHARDAM

A fost odată un cățel
A fost odată un cățel pe care îl chema Bu bu bu.
Strigi “Bu bu bu!” și cățelul iese fuguța de sub pat ori sare de pe masă ori iese târâș de sub divan.
Priviți! Aveți în față șapte desene. Uitați-vă la ele și spuneți în care desene se găsește cățelul și în care nu se găsește. Și, în timp ce căutați cățelul în desene, ca să-l găsiți mai repede, chemați-l încetișor: “ Bu bu bu! Bu bu bu!”

xxx
- Ai fost la grădina zoologică?
- Am fost.
- Ai văzut leul?
- Ăla cu trompă?
- Nu, ăla-i elefantul, leul e altfel.
- A, cu două cocoașe.
- Da’ de unde! Are coamă!
- A-a! Da, da, are coamă, ăla cu cioc.
- Da’ de unde cioc! Are colți.
- Aha, are colți și aripi.
- Nu, ăsta nu-i leul.
- Dar ce-i?
- Asta nu știu. Leul e galben.
- Aha, galben, aproape cenușiu.
- Nuuu! Mai degrabă aproape roșu.
- Da, da, da, are coadă.
- Aha, are coadă și gheare.
- Știu! Are gheruțe și e de mărimea unei călimări.
- Ce leu e ăsta? Mai degrabă e șoarece.
- Ce tot vorbești?! Nu există șoarece cu aripi.
- Dar ăsta are aripi?
- Aha!
- Atunci e pasăre.
- Așa-așa. Și eu cred că e pasăre.
- Eu îți ziceam de leu.
- Și eu la fel, despre pasărea leu.
- Da’ ce, leul e pasăre?
- După părerea mea e pasăre. Că ciripește mereu: „Tirli-tirli, tiuti-tiuti-tiuti”.
- Stai așa! E cenușiu și gălbior?
- Așa-așa. Cenușiu și gălbior.
- Are capul rotund?
- Da, are capul rotund.
- Și zboară?
- Zboară.
- Atunci am să-ți spun eu: e scatiul.
- Aha! Corect, e scatiul!
- Dar eu am întrebat de leu.
- Păi, eu n-am văzut leu.

A uitat cum se numește
Un englez nu-și putea aminti deloc cum se numește această pasăre.
- Asta e,zise el, criuchiță. Ah, nu, nu-i criuchiță, e chiriuchiță. Sau nu, nu-i chiriuchiță, ci curiachiță. Ptiu! Nu-i curiachiță, ci cucrichiță. Ba nu, nu-i cucrichiță, ci chiricriuchiță.
Vreți să vă spun o poveste despre această criuchiță? Adică nu criuchiță, ci chiriuchiță. Sau nu, nu chiriuchiță, ci curiachiță. Ptiu! Nu curiachiță, ci cucrichiță. Ba nu cucrichiță, chiricriuchiță! Nu, iar nu-i corect! Curicriatiță? Nu, nu curicriatiță! Chiricriuchiță? Nu, nu-i corect!
Am uitat cum se numește această pasăre. Dacă n-aș fi uitat, v-aș fi spus o poveste despre această chiricurcucucrechiță.

Poveste
- Poftim, zise Vanea și puse caietul pe masă. Hai să scriem.
- Hai, zise Lenocika, așezându-se pe scaun.
Vanea luă creionul și scrise:
„A fost odată ca niciodată un împărat...”
Vanea căzu pe gânduri și ridică ochii în tavan. Lenocika se uită în caiet și citi cele scrise de Vanea.
- Povestea asta este deja scrisă, zise Lenocika.
- De unde știi? întrebă Vanea.
- Știu pentru că am citit-o, zise Lenocika.
- Despre ce se spune în ea?
- Păi, cum un împărat a băut ceai cu mere și cum s-a înecat, iar împărăteasa l-a bătut pe spate, ca să-i sară felia de măr din gât. Iar împăratul a crezut că împărăteasa a sărit la bătaie și i-a trântit o cană în cap. Atunci împărăteasa s-a supărat și l-a pocnit pe împărat cu o farfurie. Iar împăratul a caftit-o pe împărăteasă cu un lighean. Iar împărăteasa l-a croit pe împărat cu un scaun. Iar împăratul a sărit ca ars și a trăsnit-o pe împărăteasă cu masa. Iar împărăteasa a trântit bufetul peste împărat. Dar împăratul a țâșnit de sub bufet și a mardit-o pe împărăteasă cu coroana lui. Atunci împărăteasa l-a apucat pe împărat de păr și l-a aruncat pe fereastră. Dar împăratul s-a suit înapoi în cameră prin altă fereastră, a înșfăcat pe împărăteasă și a îmbrâncit-o în sobă. Dar împărăteasa a ieșit prin coș pe acoperiș apoi a coborât pe paratrăsnet în grădină și s-a întors în cameră pe fereastră. Iar în timpul acesta împăratul a aprins focul în sobă ca să prăjească pe împărăteasă. Împărăteasa i-a venit pe furiș la spate și i-a făcut vânt împăratului în sobă. Împăratul a aterizat în sobă și acolo s-a făcut scrum. Asta-i toată povestea, zise Lenocika.
- E o poveste tare urâtă, zise Vanea. Eu voiam să scriu o cu totul altfel de poveste.
- Poftim, scrie, zise Lenocika.
Vanea luă creionul și scrise:
„Era odată un tâlhar...”
- Stai puțin! strigă Lenocika. Povestea asta deja există.
- N-am știut, zise Vanea.
- Cum să nu! zise Lenocika. Nu știi cum un tâlhar, după ce a scăpat de paznici, a dat să sară pe cal, dar, opintindu-se prea tare, a căzut pe cealaltă parte a calului și buf de pământ? Tâlharul a tras o înjurătură și a sărit iar pe cal, dar iarăși nu a calculat bine săritura, s-a rostogolit pe cealaltă parte și iarăși a luat un izbai de pământ. Tâlharul s-a ridicat, a amenințat cu pumnul, a dat să sară pe cal, dar iar s-a repezit peste el și a aterizat la pământ. Atunci tâlharul a scos din brâu un pistol, a tras în aer cu pistolul și iar a dat să sară pe cal, dar a sărit atât de tare că a căzut cât era de lung la pământ. Atunci tâlharul și-a scos căciula din cap, a călcat-o în picioare și s-a apucat iarăși să sară pe cal, dar și-a făcut vânt peste el, s-a bușit de pământ și și-a scrântit un picior. Iar calul a sărit în lături. Șchiopătând, tâlharul a fugit după cal și i-a trântit un pumn în frunte. Iar calul a fugit nu se știe unde. În acest timp au venit paznicii în galop, l-au prins pe tâlhar și l-au băgat la pușcărie.
- Atunci înseamnă că n-am să mai scriu despre tâlhar, zise Vanea.
- Dar despre cine? întrebă Lenocika.
- Am să scriu o poveste despre un fierar, zise Vanea.
Și începu să scrie:
„Era odată un fierar...”
- Povestea asta există deja! strigă Lenocika.
- Cum așa, zise Vanea și lăsă creionul jos.
- Cum să nu! zise Lenocika. Era odată un fierar. Într-o bună zi fierarul meșterea o potcoavă și lovi atât de tare cu barosul, încât acesta se rupse din coadă, zbură prin fereastră, omorâ patru porumbei, se izbi de foișorul de foc, sări cât colo, sparse un geam de la casa pompierului-șef, zbură pe deasupra mesei la care ședeau pompierul-șef și nevasta lui, dărâmă un perete din casa pompierului-șef și ajunse în drum. Trânti la pământ un stâlp cu felinar, culcă la pământ pe vânzătorul de înghețată și îl pocni în cap pe Karl Ivanovici Șusterling, care-și scosese pălăria o clipă, ca să-i răcorească vântul ceafa. Izbindu-se de capul lui Karl Ivanovici Șusterling, barosul o luă înapoi, culcă la pământ pe vânzătorul de înghețată, dădu jos de pe acoperiș doi motani bătăuși, răsturnă o vacă, omorâ patru vrăbii, se prăvăli iar în fierărie și se așeză exact pe coada lui, pe care fierarul continua încă s-o țină în mâna dreaptă. Toate acestea s-au petrecut atât de repede, încât fierarul n-a observat nimic și a continuat să meșterească mai departe la potcoavă.
- Înseamnă că povestea despre fierar este scrisă. Atunci am să scriu o poveste despre mine însumi, zise Vanea și scrise:
„Era odată un băiat pe nume Vanea...”
- Și despre Vanea există poveste, zise Lenocika. Era odată un băiat Vanea și a venit el la...
- Stai puțin, zise Vanea, eu vreau să scriu o poveste despre mine însumi.
- Și despre tine este scrisă o poveste, zise Lenocika.
- Nu se poate! zise Vanea.
- Eu îți spun că este scrisă, zise Lenocika.
- Unde-i scrisă? se miră Vanea.
- Cumpără revista Scatiul, numărul șapte, și în ea o să citești povestea despre tine însuți, zise Lenocika.
Vanka merse și cumpără Scatiul nr. 7 și citi chiar această poveste pe care tu tocmai ai terminat-o de citit.

xxx
- Uite, Lenocika, zise mătușa, eu plec, iar tu rămâi acasă și să fii fată cuminte: să nu tragi pisica de coadă, să nu pui griș în ceasul de pe masă, să nu dai becul huța și să nu bei cerneală. Bine?
- Bine, zise Lenocika, luând în mână foarfecele cel mare.
- Așa, zise mătușa. Am să mă întorc peste două ore și am să-ți aduc bomboane mentolate. Vrei bomboane mentolate?
- Vreau, zise Lenocika, ținând într-o mână foarfecele cel mare, iar în cealaltă un șervețel.
- Bine, la revedere, Lenocika, zise mătușa și plecă.
- La revedere! La revedere! începu Lenocika să cânte,în timp ce examina șervețelul. După ce mătușa plecă, Lenocika urmă să cânte:
- La revedere! La revedere! cântă Lenocika. La revedere, mătușă! La revedere, șervețel în patru colțuri!
Spunând aceste cuvinte, Lenocika se apucă să taie cu foarfecele:
- Iar acum, iar acum, cântă Lenocika, șervețelul s-a făcut rotund! Iar acum pe jumate rotund! Iar acum s-a făcut miiic! A fost un singur șervețel, iar acum s-au făcut mai multe șervețele mititele!
Lenocika se uită la fața de masă.
- Uite, fața de masă e tot una singură, începu să cânte Lenocika. Poftim, acum or să fie două! Acum sunt două! Iar acum trei! Una mare și două mai mici! Dar masa e numai una singură!
Lenocika alergă la bucătărie și se întoarse cu un topor.
- Acum vom face două mese din una singură! Începu Lenocika să cânte și lovi cu toporul în masă.
Dar oricât se chinui Lenocika, nu izbuti să taie decât câteva așchii din masă.

xxx
Odată un om pe nume Petrov s-a încălțat cu pâslarii și a plecat să cumpere cartofi. Pe urmele lui a luat-o pictorul nostru Triohkopeikin.
Merge pictorul după Petrov și îi schițează picioarele pe un petec de hârtie.
Iată, Petrov merge pe stradă și se uită la un câine.
Iată, Petrov fuge în stația de tramvai.
Și, iată, Petrov stă pe banchetă în tramvai. Dar iată-l că sare din tramvai și începe să danseze. „Eh, strigă, bine m-am preumblat!”
Și iată că și-a cumpărat cartofi și îi aduce acasă. Merge ce merge și deodată cade. Bine măcar că nu a împrăștiat cartofii!
Iată, Petrov îi zice pictorului Triohkopeikin: „Mie, zice, îmi plac mai mult cartofii decât varza. Îi mănânc cu ulei de floarea-soarelui.”

xxx
E vară. Soarele luminează puternic. Arșiță. În grădină se află un hamac. Iar în hamac șade un băiețel pe nume Platon.
Platon șade în hamac,se leagănă și își mijește ochii la soare.
Deodată cineva se ițește din tufa de liliac și se pitește apoi la loc.
Platon voi să sară din hamac și să vadă ce este, dar îi era greu să se dea jos. Hamacul se legăna și scârțâia plăcut, în jur zburau flutur și bâzâiau albine, se auzea cum primusul forfotește în casă, așa că Platon rămase în continuare lungit în hamac, legănându-se.
Dinspre tufa de liliac se iți iar cineva, apoi se ascunse.
- Probabil că e pisica noastră Jenka, se gândi Platon.
Într-adevăr, din tufă ieși o pisică, numai că nu era Jenka. Jenka era cenușie cu pete albe, ori aceasta era cenușie, fără pete.
- De unde a apărut pisica asta la noi? se gândi Platon. Și deodată văzu că pisica poartă ochelari. Mai mult de atât, pisica ținea în gură o pipă scurtă și fuma.
Făcând ochii cât cepele, Platon se holbă la pisică. Când îl văzu pe Platon, pisica se apropie, își scoase pipa din gură și zise:
- Iertați-mă, vă rog! Nu știți unde locuiește Platon?
- Eu sunt Platon.
- Ah, dumneavoastră? zise pisica. În acest caz, veniți cu mine după această tufă, acolo vă așteaptă o persoană importantă.
Platon sări din hamac și se luă după pisică.În tufă stătea un bâtlan într-un singur picior. Văzându-l pe Platon, bâtlanul bătu din aripi, bâțâi din cap și clămpăni:
- Brună ziua! zise bâtlanul și îi întinse piciorul lui Platon.
Platon vru să-i strângă piciorul și întinse mâna.
- Să nu îndrăzniți să faceți așa ceva! zise pisica. Strângerile de mână sunt interzise! Dacă vreți să salutați, salutați cu picioarele!
Platon întinse piciorul și îl atinse de piciorul bâtlanului.
- Uite așa, de-acuma v-ați salutat! zise pisica.
- Atrunci să zbrurăm! zise bâtlanul.
- Da, atunci să zburăm! zise pisica și îi sări bâtlanului în spate.
- Unde să zburăm, întrebă Platon. Dar bâtlanul îl apucase deja cu ciocul de guler și începu să-l ridice în văzduh.
- Lăsați-mă, țipă Platon.
- Vorbiți prostii, zise pisica de pe spinarea bâtlanului. Dacă vă dăm drumul acum, veți cădea și vă faceți chisăliță.
Platon se uită în jos și văzu acoperișul casei lui.
- Unde zburăm? întrebă Platon.
- Acolo, spuse pisica și vântură cu labele în toate părțile.
Platon se uită în jos și văzu grădini, străzi și căsuțe foarte mici. În piață erau câțiva oameni, care se uitau în sus ținând mâna streașină la ochi:
- Salvați-mă, strigă Platon.
- Traci! clămpăni bâtlanul, deschizând larg ciocul.
Platon simți că îi bubuie ceva în piept, îi țiuiau urechile, iar piața cu omuleții începu să crească repede.
- Cade! Prinde-l! mai auzi Platon deasupra lui glasul pisicii.

Doisprezece bucătari
Eu spun că în această pagină sunt desenați doisprezece bucătari. Însă mi s-a zis că aici este numai un bucătar, iar ceilalți nu sunt bucătari. Atunci ce sunt ei?

Șapte pisici
Ca să vezi ce istorie! Nu știu ce să mă mai fac. M-am încurcat de tot. Nu pot să mă descurc deloc. Judecați și voi: m-am angajat ca paznic la o expoziție de pisici. Mi s-au dat mănuși de piele, pentru ca pisicile să nu mă zgârie pe mâini, și mi s-a dat sarcina să așez frumos pisicile în cuști și să le scriu numele pe fiecare cușcă, după cum o cheamă pe fiecare.
- Bine, zic, spuneți-mi numai cum le cheamă pe pisici.
- Uite, mi-au zis, pe pisica din stânga o cheamă Marrranda, alături de ea stă Mirrron, pe urmă Clopoțel, iar ăsta-i Lipici, Ăsta-i Pliciplici, ăsta-i Ciufulici, iar ăsta-i Mozolici
Și așa am rămas singur cu pisicile. M-am gândit: „Mai întâi să fumez o pipă și pe urmă am să așez pisicile în cuștile lor”.
Așa că trag eu din pipă și mă uit la pisici.
Una se spală pe botic, alta se uită în tavan, a treia face o plimbărică prin cameră, a patra miaună deșți sparge timpanele, altele două se stupesc una pe alta, iar ultima se freacă de piciorul meu și mă înțeapă.
Am sărit cât colo și am scăpat pipa din gură.
- Ia te uită, am țipat, mâță spurcată ce ești! Nici măcar nu semeni cu o mâță. Tu ești Mirrron sau Lipici, ori poate ești Mozolici?
Atunci mi-am dat seama că am încurcat pisicile. Nu mai știam absolut deloc pe care și cum o cheamă.
- Hei, mă apuc să strig, Marrranda! Mirrron! Clopoțel! Lipici! Pliciplici! Ciufulici! Mozolici!
Dar pisicile nu-mi dădeau nici cea mai mică atenție. Am început să le strig:
- Pis-pis-pis!
Atunci toate pisicile deodată și-au întors capul spre mine.
Ce să fac?
Poftim, acum toate pisicile au sărit pe pervaz, s-au întors cu spatele la mine și au început să se uite pe fereastră. Stau toate pe pervaz, iar eu nu pot cu nici un chip să mă descurc: care-i Mozolici, care-i Clopoțel? Cred că numai un om foarte deștept va putea ghici cum o cheamă pe fiecare pisică.
Privește la acest desen și spune: care-i pisica Marrranda, care-i Mirrron, care-i Clopoțel, care-i Lipici, care-i Pliciplici, care-i Ciufulici și care-i Mozolici?

Despre cățelul Bububu
Era odată un cățel foarte inteligent pe care îl chema Bububu. Era atât de deștept, încât știa și să deseneze.
Într-o zi cățelul a făcut un desen, dar nimeni nu putea să înțeleagă ce era desenat în el.
Vine fuguța Șoricelu-Mititelu, se uită la desen, miroase rama și zice:
- Nu, nu știu ce e desenat în tablou. Poate că brânză, chiț-chiț, chiț-chiț! Sau poate că e o lumânare, chiț-chiț-chiț!
Vine cocoșul Erofei. Se ridică în vârful picioarelor, se uită la desen și zice:
- Nu, nu știu ce e desenat. Poate că e cașă de mei, cucurigu! Sau poate e un hârdău de tei, cucurigu!
Vine Țușca-Rățușca. Se uită chiorâș la desen și zice:
- Mac-mac-mac!
E ceva cârlionțat.
Mac-mac-mac!
Sau poate un brotac.
Pe urmă se uită chiorâș la desen din cealaltă parte și zice:
- Mac-mac-mac!
Nu e brotac.
Mac-mac-mac!
E ceva cârlionțat.
Vine fuguța maimuța Maria Timofeevna, se scarpină la subsuoară, se uită la desen și zice:
- Bal-bal-bal-bal.
Bol-bol-bol-bol.
- Hei, strigă ceilalți la maimuță. Vorbește mai clar! Dar maimuța începe iar:
- Loc1 Voc! Moc! Roc!
Luc! Lac! Lic! Lec!
- Ți-arătăm noi ție! strigă ceilalți la maimuță. Tare stâlcit mai vorbești!
La urmă vine cunoscutul pictor Ivan Ivanovici Pniov. Acesta se uită la desen și-și tot ciufulește și smulge părul din cap. Apoi zice:
- Nu, nimeni nu poate ști ce este desenat. Nici măcar eu nu știu.
Atunci vine cățelul cel deștept Bububu, se uită la desenul său și începe să urle:
- Vai-vai-vai! Ham-ham-ham! Desenul ăsta e întors pe partea cealaltă. Voi v-ați uitat pe dosul desenului. Poftim, priviți!
Spunând acestea, cățelul Bububu întoarce desenul.
Desenul e atât de frumos, încât noi am luat hotărârea să-l reproducem în primul număr al revistei Ariciul pe anul 1936.

Șaptesprezece cai
La noi în sat a murit un om și a lăsat fiilor următorul testament:
Fiului mare îi las 1/2 din moștenire,
fiului mijlociu îi las 1/3 din moștenire,
mezinului îi las 1/9 din moștenire.
După ce omul a murit, s-a văzut că a lăsat în urma sa doar 17 cai și nimic altceva. Fiii au început să împartă între ei cei 17 cai.
„Eu, a zis cel mare, voi lua ½ din toți caii. Înseamnă că 17:2 fac 8 și ½”.
„Cum să iei tu 8 și ½ de cai? a întrebat mijlociul. Doar n-o să te apuci să tai calul în bucăți?”
„Corect, a fost de acord cel mare. Dar nici voi nu puteți să vă luați partea voastră, căci 17 nu se împarte nici la 2, nici la 3, nici la 9!”
„Atunci cum facem?”
„Uite ce-i, zise mezinul, cunosc un om foarte deștept, îl cheamă Ivan Petrovici Rassudikov, el o să ne ajute.”
„Bine, cheamă-l”, au căzut de acord ceilalți frați.
Mezinul s-a dus și s-a întors repede cu un om,care era călare și fuma dintr-o lulea scurtă
„Poftim, a zis mezinul, dumnealui este Ivan Petrovici Rassudikov.”
Frații i-au povestit lui Rassudikov despre necazul lor. Acesta a ascultat, apoi a zis:
„Luați calul meu, atunci vor fi 18 cai și veți putea împărți în liniște.” Frații s-au apucat să împartă cei 18 cai.
Fratele mai mare ½ - 9 cai,
mijlociul 1/3 – 6 cai,
iar mezinul 1/9 – 2 cai.
Frații și-au adunat laolaltă caii 9+6+2, au ieșit 17 cai.
Iar Ivan Petrovici s-a suit pe al optsprezecelea cal, care era al său, și a pufăit din lulea.
„Ei,sunteți mulțumiți?” i-a întrebat pe fiii rămași cu gura căscată, apoi a plecat

Cum a silit Mașa pe măgar să o ducă în oraș
Măgarul trage șareta, iar în șaretă se află Mașa. E soare. Se coc merele din livadă.
Deodată măgarul se oprește.
Mașa îi spune: „Hai, te rog. Mergi în oraș.” Dar măgarul flutură din coadă și rămâne pe loc.
Mașa îi arată biciul și spune: „Uite ce am aici.” Dar măgarul doar mișcă din urechi și rămâne pe loc.
Atunci Mașa deshamă măgarul de la șaretă. Apoi îl înhamă din nou, având însă coada înainte.
Pe urmă Mașa scoate un foarfece și taie un smoc de păr din coama măgarului. Măgarul se uită uimit la Mașa.
Mașa se așează din nou în șaretă și, după ce își face mustăți și barbă din smocul de păr, le lipește pe față.
Măgarul face ochii cât cepele și, îngrozit, începe să se dea îndărăt.
Măgarul se dă îndărăt și trage după sine șareta. Și iată că astfel Mașa ajunge în oraș.

Odată leul, elefantul și girafa...
I
Odată leul, elefantul, girafa, renul, struțul, elanul, mustangul și câinele au început să discute care aleargă mai iute.
S-au certat ce s-au certat până ce erau mai-mai să se păruiască.
Auzind că animalele se ceartă, Grișa Apelsinov le zise:
- Ah, dobitoace proaste ce sunteți! Degeaba vă certați! Mai bine luați-vă la întrecere. Cine înconjoară primul iazul, acela înseamnă că aleargă mai tare ca toți.
- Vezi să n-alerg, îi zise elanul.
- Ba eu am să alerg, zise struțul.
- N-ai decât să alergi, zise girafa.
Până la urmă animalele s-au așezat în rând. Grișa Apelsinov a făcut semn cu stegulețul și animalele au rupt-o la fugă.
II
Leul făcu două-trei salturi, obosi și se duse să se odihnească sub palmieri. Celelalte animale alergară mai departe. Struțul o luă înaintea tuturor, iar în spatele lui alergau elanul și girafa.
Însă struțul se temu ca girafa și elanul să nu-l ajungă din urmă. Întoarse capul și le strigă:
- Hei, ascultați! Haideți mai bine să bem toată apa din iaz! Toate animalele au să alerge în jurul iazului, însă noi o s-o luăm direct de-a curmezișul pe fundul secat al iazului și o să ajungem înaintea tuturor.
- Ai dreptate! ziseră elanul și girafa, după care se opriră și începură să soarbă apa din iaz.
Iar struțul se gândi în sinea lui:
- Uite, proștii! Lasă-i să bea apa, însă eu am să fug mai departe.
Și struțul fugi mai departe, numai că uită să-și întoarcă la loc capul și, în loc să alerge înainte, alergă înapoi,
III
Iar elanul și girafa băură și băură, băură și băură, până ce girafa zise:
- Nu mai pot.
Elanul zise și el:
- Nici eu nu mai pot.
Alergară mai departe, dar acum nu puteau fugi prea tare.
Elefantul, văzând acestea, cum să nu râdă?
Se opri și se puse pe râs. Și râde și râde!
Iar pe câine au început să-l mănânce puricii. Se așeză și începu să se scarpine. Stă și se scarpină! Stă și se scarpină!
Așa că renul și mustangul au ajuns primii.
IV
Iar elefantul râde și râde,râde și râde!
V
Iar câinele se tot scarpină, se tot scarpină!
VI
Iar girafa tot aleargă!
VII
Iar elefantul tot râde!
VIII
Iar câinele se tot scarpină!