uneori privitul soarelui e mai puțin
supărător prin perdele cum adevărurile
nu țipă atît de ascuțit de sub măști

a înțeles într-un final
că pentru ei nu exista drum
ci doar cărări ea-i lăsase
un dram de umbră scria arunc-o
peste orice gard fără teamă
de rădăcini

îl văd uneori rătăcind sub brațul stîng
ține-o mască prafuită pare a fi fost
a unei femei și pumnul drept încleștat
zice că îi e paralizat
în loc de fular poartă
rămășițele unei perdele vechi
nu știe nimeni cum îl cheamă
cînd vede vre-un gard
întoarce trist capul

în altă parte