Casa de lemn a bunicilor, cu târnaţul plin de muşcate, era în aceeaşi curte cu casa noastră. Seara, după ce mă întorceam de la joacă, mai întâi treceam pe la ei. Stăteam pe lângă buna Ilina, până deretica prin casă. Mă aşezam pe laviţa de la fereastră şi o urmăream cu atenţie.
-Vezi că, în zori, merem să culegem flori, cât îi rouă pe iarbă! Fetele care păşesc în dimineaţa de Sânziene prin iarba cu rouă vor fi tare faine. Mai ştii ce ţi-am povestit despre sărbătoarea de Sânziene?
Nu uitasem nimic din ceea ce-mi spusese cu un an în urmă, dar mă făceam că nu mai ştiu, ca să-mi povestească iar. Buna lăsa treburile, se aşeza lângă mine, pe laviţa de lemn, proaspăt şurluită, şi îmi spunea cu vocea caldă:
-Sânzienele se sărbătoresc la 24 iunie, ziua naşterii lui Ioan Botezătorul. Atunci e şi „amuţitul cucului”, care-şi încetează cântatul început la Blagoveştenie.
Ştiam multe, tot din poveştile bunicii, despre această pasăre care prevesteşte sănătatea sau boala, bucuriile, primejdiile, norocul, bogăţia sau căsătoria. Buna urmărea cu băgare de seamă primul cântat al cucului şi avea mare grijă să nu o prindă pe nemâncate, ca să n-o „spurce”. Se bucura dacă atunci când auzea cucul prima dată mai era cu cineva, că, de eşti singur când îl auzi, se spune că singur şi trist vei fi tot restul anului. Nici nu bănuia singuratica pasăre câte interpretări dădeau oamenii cântecului său, fiind urmărită de unde se auzea cântând sau de câte ori cânta.
-Dar de unde ştie cucul că sunt Sânzienele şi că trebuie să nu mai cânte? De la bunica lui?
Buna surâdea şi continua să-mi spună cum mergea, când era fată, împreună cu alţi tineri, la cules de sânziene. Mă fascina misterul acestor obiceiuri ,care, deşi ancorate în creştinism, au o nuanţă de vrăjitorie. În mintea mea de copil, se conturau imagini de basm. Feţi-Frumoşii şi Ilenele Cosânzene, din basmele auzite la grădiniţă, se transformau în feciori şi fete îmbrăcate în straie populare. În chiuiturile flăcăilor, fetele culegeau flori şi împleteau din ele cununi. Se roteau, apoi, în hora Sânzienelor, în jurul unei fete care purta pe cap o cunună din flori galbene, plăcut mirositoare. Acea fată avea, în imaginaţia mea, chipul bunicii, aşa cum o ştiam din fotografiile din tinereţe, puse în ramă, în camera cea bună.
-Dar de ce urcaţi tocmai în Dealu’ Şeşurii să culegeţi sânziene? Nu ziceai că înfloresc şi în livadă?
-Păi, la Sânziene, musai să fie gata fânu’ în ogrăzi. Nu vezi că-i cosât peste tot? Luni mere bună’tu la coasă, în Hoapină.
-Spune-mi, bună, ce făceaţi cu cununile de flori? întrebam eu, deşi cunoşteam răspunsul.
-Le aduceam în sat şi le aşezam la porţi şi la fereşti, să fie gospodăria păzâtă de răle. Puneam câte una şi în grădină, să fie rod bogat. Noi, fetele purtam câteva flori în sân, să fim plăcute la ficiori. Sara, puneam, pe furiş, o floare la căpătâi, să ni se arate ursâtu’, în vis.
-Şi tu l-ai visat pe bunu?
-Ehei, am visat eu alţi ficiori, da’ m-o dat tata după Pătruţ, să-mi mânce zâlele! Iote-l cum stă cu nasu-n gazătele alea şi nu pune mâna să aducă şi el batăr o cantă de apă!
Bunu era om gospodar, dar nu-i plăcea să se amestece în treburile muiereşti. El ştia că treaba lui e să cosească, să aducă lemne din pădure, să aibă grijă de vite, nu să fie slugă la muiere. La început se făcea că n-o aude pe buna bombănind, continua să citească, apoi, văzând că mie începe să-mi dea somnul târcoale, lăsa ziarul şi o certa:
-Mai lasă, Ilino, poveştile! Nu vezi că-i târzâu şi fata asta adoarme la tine-n poală? Mă duc s-o chem pe mumă-sa, s-o ducă-n pat!
Buna mă mângâia pe creştet, iar eu continuam să visez Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, învârtindu-se în horă, în Dealu’ Şeşurii. În poala bunicii, visele aveau miros de sânziene...