.....Aruncă distrat ziarul pe scaunul din dreapta. Nici măcar nu-şi amintea de câte ori citise acelaşi titlu – „Criminalul cu cablu, încă în libertate”. Nu-l deranja deloc titulatura, ba chiar o găsea mulată pe el, simplă şi oarecum elegantă. Însă îl enervau până la istericale minciunile scrise cu bold, tipice gazetarilor ieftini – „Criminalul cu cablu este impotent!”.
„Ptiu, ca să vezi, dacă victimele nu-s violate, făptaşul e automat impotent. Împuţiţii dracului!”, îşi spuse, apăsând butonul responsabil cu ştergătoarele.
Vremea se burzuluia din ce în ce mai rău. Nu trebuia să fie meteorolog sau neam cu Nostradamus ca să-şi dea seama că, peste noapte, viscolul va face prăpăd. Drumul, cu marginile-i albe, apretate, se furişa ca o anaconda gălbuie, cu solzi albaştri. Bucegii stăteau să strănute. De aproape o oră, nicio maşină să-l depăşească, nici una în faţă. Vântul pocnea în brazi.
Conducea mai atent ca niciodată, cu sub şaizeci pe oră. Încă îl bântuia articolul ăla. „Auzi, impotent!”. Nu-şi putea explica de ce simt oamenii nevoia să pună-n cârca unui ucigaş toate mizeriile. De ce ar trebui ca un criminal să şi violeze? Pentru el, violul era ceva total inacceptabil. „Ca să i-o tragi uneia cu japca, tre’ să fii animal!”. Când îşi încrucişa mâinile pe cablu, mirosind respiraţia viitorului mort, ascultând-o cum se împuţinează, îşi simţea sufletul gâdilat cald. Iar clipa de răscruce, clipa când viaţa ieşea din trup, însemna totul. Era foarte, foarte aproape să înveţe momentul exact; momentul când viaţa foşnea negru, împrăştiind acea aromă de liliac, stingându-se. Tremurul mâinilor sale pe cablul care se adâncea după ultimul punct de aer, plasa cenuşie din ochii viitorului mort, zvâcnirile reci din torace... Da, crima era altceva. O nevoie fiziologică. Deci un drept.

.....Avea douăzeci şi şapte de victime. Ţinea minte chipul tuturor, dar mai ales, le reţinea ultima parte a corpului care s-a mişcat. Poliţa – complet cretină, în viziunea sa – căuta motivul, profile, traume preadolescentine, martori, amprente şi alte bla bla-uri cinematografice. Era atât de simplu de evitat orice conexiune... Pentru el, era mult mai dificil să facă rost de cablu, decât să scoată aerul din gâtul unuia.
„Impotent? Lua-v-aş familiile-n cablu, de literaţi ce sunteţi!”
Gândurile i se potoliră. Sub acoperişul unui chioşc puternic luminat, o siluetă înfofolită în fâş îşi agita braţele. Minute bune, nu-şi putu da seama ce luase în dreapta. Abia când tânăra scoase din rucsac un termos, dând pe spate lichidul, se lămuri.
- Naşpa vreme! Mulţumesc de oprire. Încă niţel, şi credeam că nu mai există maşini. Mi-au îngheţat şi ideile în mine, nu alta!
- Da, crunt timp. Dar cum de-ai ajuns în situaţia asta?
- Eh, amici care se ţin de şotii. Sau de beţii. Nu-ş’ cum s-a făcut, dar am ajuns să vorbesc la telefon cu singurul tip care mai putea să articuleze cuvinte. Şi în loc de Sinaia, mi-a spus Buşteni. Tren, peste patru ore, aşa c-am luat-o la autostop. Mulţam înc-o dată. Ah, eu-s Corina.
- Eugen.
Primele lucruri pe care le observă la ea fuseră un neg mare pe pleoapa stângă şi unu, ceva mai mic, pe cealaltă. Din cauza asta, părea că ochiul ei stâng era mereu închis, iar când tipa îl privea, îşi lăsa capul pe spate destul de mult. Nasul mare, strâmb, buze subţiri, fără forme... Era o tipă urâtă.
- Păi, în ritmul ăsta, în vreo juma' de ceas ajungem în Sinaia.
Corina zâmbi, scoase din rucsac o carte groasă cât Biblia, cu coperte din piele şi începu s-o răsfoiască.
- Examene?
- O, nu, slavă cerului. O carte cu imagini. O mai veche pasiune de-a mea.
Timp de cincisprezece minute, vorbiră despre ei. Corina terminase ingineria, deşi ar fi dorit medicina. Iubea fotografia şi munţii, avusese parte de două relaţii lungi, terminate brusc, din cauza aspectului ei fizic, iar de atunci nu mai căuta nimic. După douăzeci de minute, Eugen o găsea o tipă dezgheţată, cu simţul umorului, nu aşa urâtă cum i s-a părut iniţial. Ba chiar, exceptând negii, drăguţă. Aproape că-i părea rău ca va trebui s-o golească de aer.
- Şi cum îţi câştigi existenţa? Sau ai moştenit ceva milioane de euroi?
- Da, da, aş vrea. Scriu articole pentru un ziar. Nu se plăteşte extraordinar, dar mi-e de-ajuns pentru evadările mele.
Printre sprâncenele lui Eugen trecu o brazdă mov.
- Ziaristă, deci.
- Oarecum.
În tot timpul ăsta, Eugen terminase planul.
- Şi? Ştie cineva că te-ai împotmolit prin Buşteni, să nu-şi facă griji...
- Nu, nu e prima dată când ocolesc. Chiar dacă de data asta a fost ceva forţat.
- Dacă vrei să dai un telefon...
-Nu, şi aşa, în zece minute, sunt acolo. Merci oricum!
Eugen viră stânga. Poteca tăia pădurea.
- Pe aici, în două, trei minute, suntem direct în inima Sinăii.
Corina zâmbi oarecum neliniştită, privindu-l ceva mai atent pe Eugen. Chipul acestuia nu trăda nimic. Acelaşi zâmbet liniştit şi încrezător, aceleaşi gesturi leneşe, complete. Şi pentru prima dată, pe spatele tinerei, trecură spasme de gheaţă.
Când maşina se opri brusc sub o boltă de brazi argintii, ştiu cu siguranţă...
Pentru el era simplu – vechea scuză cu motorul, datul jos din maşină, ajutorul cerut victimei, apoi cablul...
- La dracu, iar s-a înfundat. Scuză-mă, te rog!
Eugen se întoarse spre portieră. Sângele începu să-i alerge fluturii din stomac, simţea deja mirosul de liliac, şi...
Şi deodată, auzi un foşnet metalic, scurt, şi simţi o usturime udă la gât. Îşi duse mâna acolo. Printre degete, îşi făcea loc cu forţa sângele aproape negru, clocotind. Vederea i se îngustă, apoi o pâclă înţepătoare îi trăgea de pleoape. Ultimele imagini pe care le decodă fuseră lamele groase, ca de sabie, în formă de evantai, retrăgându-se între filele cărţii tinerei. Apoi, plutire, miros de tifon, şi atât.
Corina îsi scoase mănuşile. Din copertă, un bisturiu. Cu mişcări sigure, protocolare, reteză din două drumuri pleoapele lui Eugen. Le spălă în zăpadă şi le introduse într-o cutiuţă de aluminiu, pentru inel. Îşi luă rucsacul, îşi înghesui gluga în cap, şi se pierdu în pădure.

.....-Biletul sau legitimaţia dumneavoastră, vă rog!
Corina îi întinse bucata de carton, naşul o găuri, şi plecă uitându-şi privirea în negii tinerei.
Aceasta deschise cartea şi scoase pleoapele din cutiuţă. Se uscaseră, erau ceva mai subţiri şi mai vinete. Le unse cu o substanţă dintr-un flacon galben şi le lipi în dreptul numărului 48. Cu un marker portocaliu, peste bucăţile de piele, scrise, de tipar, "Eugen". Închise cartea şi privi pe geam.
Începea să se lumineze. Cerul îşi dezmorţea oasele, peticindu-şi găurile gri cu crestele munţilor.