pe sub care noaptea aleargă
se lipește de geamuri
cu trupul mic, cu chipul pe care
curge Dunărea.

[lumina se strecoară prin ferestuicile albe,
vine o barcă ce lunecă și trece încet
printre noi
cu un suspin, ca un vaiet.]

cât mai putem să ne adormim sufletele?..

fetița cu unghii de catifea se așează
pe o patură moale
[sufletul nostru moare atât de incet,
ca un balerin desăvârșit,
ca o pasăre albă.]

și florile de cireș cad în tăcere,

[nu mai putem,
nu mai vrem,
să ni se sfâșie carnea e ca și când
am vrea să ne atingem inimile
dar nu, inimile noastre sunt atât de singure
una fără cealaltă așa cum sunt mâinile noastre
una lângă cealaltă
așa cum sunt casele noastre
așa cum stau în ele părinții noștri
copiii noștri și toate hainele noastre
îmbrăcându-ne zi de zi
[....]

fetița ne coase degetele și zboară
ca o pasăre albă, ca o pasăre albă.

tu ia-mă
în brațe
și
du-mă
departe.

[unde se duce sufletul nostru,
unde se duce lumina]