Discuţia pe care am început-o cu Marga a plecat de la un punct de vedere oarecum îngust şi, mai mult sau mai puţin, personal. Simt nevoia să lărgesc contextul. Pentru aceasta îmi permit să reproduc un text al lui Daniel Sur. El a apărut, fiind promovat de mine, în NOEMA vol. IV, nr. 1, 2005, pp.171 – 178 ( a se vedea www.noema.crifst.ro) , în cadrul rubricii „Altă generaţie”. (Îmi cer scuze pentru semnele aiurea care apar chiar pe prima pagină; ele se datorează unor incidente de pe serverul site-ului şi vor fi remediate curând, odată cu apariţia volumului X, 2011, care deja a ieşit de sub tipar). Textul respectiv a fost preluat din revista online Egophobia, cu acordul redacţiei şi al autorului. Deşi apariţia sa datează din 2005, consider că problemele ridicate sunt şi acum de o stringentă actualitate şi pot provoca dezbateri, chiar polemici aprinse, motiv pentru care vi-l propun. Astfel de probleme am încercat să le abordez şi în cartea mea „Dincolo de ironie şi ironism: plecând de la discuţii virtuale cu unii reprezentanţi de marcă ai PoMo” (ed. Paideia, 2010). Despre care, printre altele, s-a spus: „Este o carte care, dacă n-ar fi fost scrisă, trebuia scrisă. Un fel de catharsis, descărcare a unei obsesii nu numai a autorului. Lăsând teren liber alteia pe care o simţim acum majoritatea dintre noi. Şi care, mai devreme sau mai târziu, va trebui şi ea să fie forjată. O «repetiţie», dar «cu diferenţe», cum ar zice Deleuze” (Felix Nicolau în Revista Luceafărul/Numărul 32/2010). Şi pentru ca delictul să poată fi amendat, o pun la dispoziţia (numai) a membrilor Hermenia, în format PDF, în măsura în care o vor solicita la [email protected].

Închei aceste rânduri introductive cerându-mi scuze Margăi Stoicovici pentru faptul că nu comentez poezia ei „Golgota” (http://hermeneia.com/content/golgota_1) pe care a avut amabilitatea să mi-o dedice, în speranţa că o vor face alţii (inclusiv subsemnatul) după citirea celor ce urmează.

A TREIA CALE

De Daniel Sur

Abstract. If other people know to accept that life means process, evolution and barely visible slipping, for us Romanians it is only beginning and nothing more. Our perspective has never had enough time tot expand because it has always been replaced by another one. Everything must have a new start, a completely new one. The future is what we believe in, however gruesome it might get sometimes. Everybody hopes to be acknowledged by posterity. Everything is uttered for the first time, everything we live is experienced in a completely new world of values, in an unique stile and order.
The Romanian culture monstrously gives birth but to exceptions. Every new writer will keep repeating the primordial gesture, without trying to continue the broken line of his forerunners. And this temptation for the primordial order freezes us in an everlasting imitation. For the space we live in, importation means complete originality, connection to the real culture, to the real values – an undoubtedly pathetic attitude of some weak souls, blindly guided only by fight instincts and individual assertion will.

În toate mediile nu se vorbeşte decît despre o Românie europeană. Se fac pronosticuri, pariuri şi se poartă controverse adeseori violente. Aşadar, raportarea şi poziţionarea României faţă de Europa a devenit principala temă de dezbatere atît în mediul politic, cît şi în mediul cultural. Frenezia şi disponibilitatea noastră de a importa modele instituţionale şi modele de gîndire ia adesea forme macabre, repunînd pe tapet dezbaterea maioresciană despre forme şi conţinut. Reacţia României faţă de Europa ar trebui să fie unul dintre fenomenele cele mai controversate ale prezentului nostru. Lucru care nu se întîmplă.

Ştim cu toţii că idealurile sînt amăgiri; necesare poate debitării unor justificări defensive rafinate, pe cînd în realitate contează numai faptele. Aşa cum observa şi Cioran, utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Insuficienţa instinctului politic, în sensul cel mai larg al cuvîntului, construieşte o imagine care nu ţine seama de ireductibilul realităţii. Reforma unui cîmp de mentalităţi nu este posibilă decît cu mijloacele şi datele imediatului. Toate viziunile utopice s-au dovedit inconsistente şi au ieşit pe rînd din circulaţie, tocmai pentru că au ignorat gradul necesar de realitate. Şi i-au transformat pe utopişti în nişte visători ordinari. Construcţiile fantastice au încercat să elimine din viaţă ceea ce are ea mai durabil: nevoia funciară a identităţii.

De 14 ani am reuşit să ne construim şi să ne fixăm obsesia arderii etapelor. Ne verifică de mai multe ori pe zi pulsul cursei de ajungere a celorlate neamuri din regiune care au găsit izbăvirea. Uniunea Europeană: raiul instituţional şi cornul abundenţei. Ne uităm cu jind la cele 10 ţări care au reuşit. Periodic, ne apucă panica: că nu vom apuca să gustăm măcar din fructele dulci ale Europei, că dacă nu suntem cuminţi şi cu unghiile tăiate regulamentar, ni se va refuza totul, că nu vom mai apuca să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm pe obraji cu demnitatea europeană, că speranţele pe care le-am înmagazinat se vor transforma într-un ocean de frustrări.

Cu toate strădaniile noastre, în imaginarul european nu am putut niciodată să depăşim condiţia unui popor obscur şi lamentabil, care, deşi îmbrăţişează formele, nu reuşeşte să se scalde în spiritul care animă Europa. În astfel de momente de luciditate, devenim furioşi şi însetaţi de sînge. Cine se face vinovat de acest neajuns? În cine să aruncăm cu piatra? Şi aproape de 14 ani decapităm aceeaşi păpuşă: clasa politică. Ineficienţa şi prostia conducătorilor noştri politici justifică procesul nostru de victimizare. Aşa că putem să dormim liniştiţi: ştim cum stă situaţia. Dacă nu am trăi în secolul 21, ne-am ascunde în munţi, unde să compunem doine triste şi chiuituri. Un blestem greu ne-a interzis să trăim în istorie, un blestem geografic ne-a împins să ratăm întîlnirea cu contemporaneitatea.

Cum totul ne-a fost oprit, ni se cuvine totul odată ce vom renaşte la viaţă. Iar imitaţia este singura formă de viaţă pe care o cunoaştem. Dorinţa de a avea totul deodată, de a ne pune în rînd cu lumea bună, dorinţă arzătoare de a ne umple golurile cu o viteză dementă, ascunde, în fond, o sete de imitaţie incredibilă la un popor care, în acelaşi timp, se evaluează ca un popor demn şi original. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la îmbrăcămintea de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. De la comportamente sexuale pînă la discursuri politice. Saltul ne este a doua patrie.

Frenezia imitaţiei are acum un caracter dogmatic. Ce mai contează că am îmbrăţişat lucruri pe care nu le pricepem, că am acumulat artificial, că n-am putut asimila tot ceea ce aveam nevoie?! Ce importanţă au toate aceste detalii? Nu aceasta e problema. Problema este ritmul. Ori imitaţia dă ţării un ritm bun. Cînd nu imităm, viteza scade dramatic, de aceea este contraproductiv să vorbim despre fond. Pierdem din elan. Ceea ce contează cu adevărat este să descoperim golurile şi să le acoperim. În demersul nostru de a imita, trebuie să dispară orice urmă de asimilare critică a valorilor occidentale. E adevărat, din cînd în cînd, suntem scîrbiţi de unele caricaturi prost realizate, dar acestea sunt inconveniente minore, care nu ne pot determina să ratăm momentul.

În fenomenul culturii româneşti, această imitaţie înflăcărată e şi mai admirabilă. Aici, importul de forme occidentale a fost şi mai efervescent. Păcatele perioadei comuniste urmau să fie răscumpărate îndeajuns de furia imitativă (post)modernistă. Prin aceasta, România era relansată în lume, chiar dacă artificial. Se spera ca prin acest exerciţiu al formei, prin reconectare la prezent, să se poată determina viitorul să o integreze în substanţialitatea valorilor occidentale. Cioran spunea că “nu interesează, în ascensiunea şi aurora unei culturi, conţinutul ei, cît ritmul”. Şi că, în fond, aşa zis-ul nostru paradox istoric ne-a obligat la această maimuţăreală, pe care o speram fecundă. Raţionamentul era următorul: dacă fondul ar avea o direcţie determinat occidentală, el trebuia să asimileze specific valorile străine şi să le dea altă configuraţie decît caricatura. Cum acest lucru nu s-a întîmplat, era justificată orice modalitate de import. Pentru că, nu-i aşa, obsesia Occidentului a fost marea noastră constantă. O revoluţie, oricît de
monstruoasă, este preferabilă unei pasivităţi ruşinoase. În aceste condiţii, prezenţa fondului nu are cum să justifice deloc refuzul modernizării. Dar aici, în acest plan, putem să vorbim şi de un ghinion. Cei care propuneau o rezervă în ceea ce priveşte imitaţia, au propus alternative cu accente autist-etniciste. Toate celelalte curente, junimismul, sămănătorismul şi alte isme sunt evaluate ca retrograde. În loc să impună o rezervă în imitaţie, acestea cad victimă reprobării sau unei distanţării arogante. Cine vrea o Românie puternică şi modernă, o naţiune în drum spre putere, obligatoriu trebuia să aprecieze elanul inconştient şi reformator al imitatorilor, chiar dacă aceştia s-au “compromis” imitînd cu atîta zel pe toate terenurile spiritului, generînd o cultură second-hand. Hainele culturii occidentele, deja vechi, roase şi aruncate la coş erau mai bune decît orice altă haină. Cel puţin aşa ne întîlneam cu prezentul. Eforturile stupide şi absurde, ininteligibile uneori, ale noi generaţii, multilateralitatea confuză şi en-gros-ismul cultural au fost de o mie de ori mai apreciate decît tendinţele etniciste. Tot ce s-a creat la noi se inserează, cu mici excepţii, într-o ecuaţie a echivalenţei, mai degrabă a echivalenţei simbolice a unui efort, pentru update-ul stadiului şi structurii culturii noastre.

Fără Europa, adică fără forme occidentale, România ar fi condamnată la o cultură minoră. Ele actualizează şi pun în mişcare atîtea energii nebănuite şi aflate în stare de somnolenţă. Formele occidentale, şi nu fondul oriental, sunt salvarea noastră. Aşezaţi la periferia Europei, în cel mai indeterminat climat spiritual, nici Orient, nici Occident, părem condamnaţi să facem o alegere violentă: ori orientali ori occidentali. Şi noi am ales deja: apusul. În aceşti parametri, este greu de conceput şi greu de acceptat orice formă de originalitate a Orientului din noi ca tradiţie spirituală. Sud-estul Europei nu a avut mult timp nici o pondere semnificativă în peisajul cultural occidental. Eredităţile turceşti şi greceşti, agonia molatecă a culturii bizantine, a lumii sud-est europene au fost şi sunt privite ca unul dintre cele mai mari blesteme naţionale. Orient sau Occident? Aceasta pare a fi dilema noastră rezolvată. Noi am întors spatele acestui “centru de periferii spirituale, numit Balcani, unde răbufneşte doar ecoul marilor respiraţii spirituale”, după cum recunoştea Cioran. Căci nu ne recunoaştem nici o afinitate cu spiritualitatea specific orientală, ci doar cu rateurile şi scursorile acesteia. România speră că dacă se găteşte în exterior occidental, va creşte, cu timpul, în interior, un sîmbure european.

Aşadar, sunt două căi. Ori Occident ori Orient. A treia cale nu pare să fie posibilă.

Exploatîndu-şi disponibilităţile de modernizare şi încercînd să se degajeze de toate ereditățile sud-estice, fenomenul cultural românesc a riscat să rămînă mereu la stadiul de copie. Dacă înainte de instaurarea comunismului, cultura românească era aproape în întregime aservită culturii franceze, acum putem identifica un anume servilism în faţa modelelor propuse de spaţiul anglo-american. Se importă orice, de la modele, la experienţe.

Să fim sinceri, trecutul României nu ne prea flatează şi nici nu avem prea multe episoade de care să fim mîndri. Mai ales somnolenţa noastră lipsită de orgoliu din perioada comunistă, în care s-a optat pentru aşteptarea libertăţii şi nu pentru cucerirea ei, nu ne face cinste. Dacă arunci o privire panoramică asupra istoriei noastre, constaţi că România pare blocată într-un început perpetuu. Fiecare om politic sau de cultură simţea nevoia (şi încă se mai simte această nevoie), indiferent de anvergura lui, să joace un rol profetic în viaţa României. Cu el, cu cartea lui, cu viziunea lui politică, România se afla la “adevăratul” început. Cuza, Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, fiecare lider comunist, liderii politici post revoluţionari sunt tot atîtea începuturi. Eminescu, Blaga, Barbu, ca să dăm doar cîteva exemple, sunt deschizători de drumuri în fenomenul literar. Filosofia românească e şi mai sugestivă: nici una dintre încercările de construire a unui sistem filosofic nu a fost dezvoltată de discipoli. Conta doar începutul şi niciodată nu interesau consecinţele. Aproape nimic nu are continuitate în această ţară. Nici la nivel politic, nici la nivel social şi cu atît mai puţin la nivelul fenomenului cultural.

Ajungi să fii convins că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine sunt un început absolut, că nu vor mai exista niciodată continuări, reluări, linii şi directive. Pentru că nimeni nu e dispus să îşi recunoască un predecesor, nimeni nu ne îndeamnă la un respect sănătos al istoriei, toată lumea caută cu disperare originalitatea sau să-şi impună propriile adevăruri ca adevăruri absolute. Ori Absolutul nu mai poate fi continuat. De aici şi cele două metehne ale noastre: contestarea absolută, care merge pînă la distrugerea celui contestat şi obedienţa absolută, unde cel mai mic gest devine exemplar. Ştefan cel Mare şi Sfînt, Eminescu, geniu şi sfînt, sunt doar două exemple alese la repezeală. Nu ne mulţumeşte un simplu conducător de oşti de referinţă şi de aceea îl proiectăm forţat în cîmpul iluzoriu al oamenilor totali. La fel se întîmpla şi cu poetul Eminescu.

Dacă alte popoare ştiu să accepte că existenţa înseamnă proces, evoluţie sau lunecare insesizabilă, pentru noi înseamnă doar început şi atît. Perspectiva noastră nu a apucat niciodată să se dilate pentru că a fost în permanenţă înlocuită cu alta. Totul trebuie să aibă un nou început, absolut totul. Pentru noi, contează viitorul, chiar dacă acesta ia uneori nuanţe macabre. Fiecare speră să fie recunoscut de posteritate. Totul se spune pentru întîia oară, tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori cu totul nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură care naşte monstruos doar excepţii. Fiecare nou scriitor reia gestul primordial şi nu se înnoadă la firul rupt al predecesorilor lui. Iar acest primordialism ne
paralizează într-o imitaţie perpetuă. Pentru spaţiul în care trăim, importul nostru înseamnă originalitatea absolută, conectarea la adevărata cultură, la adevăratele valori. O atitudine, fără doar şi poate, patetică a unor sufletele slabe, mînate orbeşte doar de instinct combativ şi voinţă de afirmare personală.

În aceste condiţii, nu e de mirare cînd ajungem să constatăm că multe opere ale oamenilor de cultură sunt copiile cele mai reuşite realizate vreodată după un original occidental. De multe ori, reuşim atît de mult să
sărim calul, încît devenim mai francezi ca francezii, mai englezi decît englezii sau mai modernişti decît moderniştii. Obsesia noastră de a fi la curent cu ceea ce se întîmplă în Europa se întoarce împotriva noastră. Rămînem înmărmuriţi în faţa pattern-ului şi nu mai reuşim să-l adaptăm sensibilităţii noastre, ceea ce înseamnă, pînă la urmă, o depăşire a originalului. Nu reuşim să rescriem sau să filtrăm modelul prin etnicitatea noastră. Cu toate acestea, orgoliul nostru trebuie satisfăcut. Trebuie să-l alimentăm cu speranţa că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că linia noastră este destinul ţării. Că existenţa noastră se constituie într-un element la temelia României. Dar cam atît. Pentru că atunci cînd încercăm să evadăm din acest spaţiu, ne lovim de refuzuri politicoase sau înregistrăm eşecuri răsunătoare. Cu toate acestea, înarmaţi cu copiile noastre, forţăm admiraţia idolilor noştri fără nici un rezultat. Şi nu ne putem explica de ce produsele noastre politice sau culturale nu reuşesc să fie apreciate “la justa lor valoare”, cu excepţia unor cercuri private.

Occidentalii trebuie să suporte avîntul nostru cultural agresiv, trebuie să suporte ofensa atunci cînd le prezentăm copii sub denumirea pompoasă de creaţie autentică, îi obligăm să suporte vidul trecutului şi starea de noastră de somnambuli ai istoriei, ascunse în spatele unor scuze penibile. Cu toate acestea, viitorul României ar putea fi mai luminos decît am fi putut spera vreodată. Timpul nu a mai avut răbdare cu noi şi ne-a obligat să ne conectăm la satul global - afacerile transnaţionale, diviziunea internaţională a muncii, o dinamică vertiginoasă a schimburilor bancare şi relaţiilor bursiere, îndatorarea ţărilor din Lumea a Treia, noi forme de interacţiuni media, automatizare şi computerizare pe scară largă, deplasarea producţiei către zonele avansate din Lumea a Treia, împreună cu consecinţele sociale ale acestei mutaţii, incluzînd criza producţiei tradiţionale, emergenţa categoriei yuppies, ascensiunea socială globală spre
bunăstare şi consum. Schimbările aduse de această nouă dispunere a capitalului afectează cu rapiditate la scară globală, fiecare ins fiind atins de aceasta dinamică, conştientizînd-o şi fiind constrîns să se integreze într-un aranjament social în permanentă mobilitate.

Ceea ce termenul de “tîrziu” din conceptul de “capitalism tîrziu” semnifică e că ceva s-a schimbat profund, că lucrurile stau diferit, ca s-a trecut printr-o transformare a vieţii care este într-un anumit fel decisivă, chiar dacă incomparabilă cu transformările convulsive ale modernizării şi industrializării, o transformare mai puţin perceptibilă şi dramatică, însă, cu atît mai mult definitivă şi atotcuprinzătoare.

Aceste transformări din sfera economico-socială au determinat mutaţii şi în plan cultural. Cultura s-a dilatat pînă la dimensiunile unei a doua naturi, expansiune care a condus la o aculturaţie a Realului în întregime prin comodificare, estetizare, informatizare. Destinul modern al capitalismului, continuitatea sunt astăzi contrabalansate de analiza rupturii produse odată cu emergenţa unui dominant cultural: cunoscut sub titlul de postmodernism. Fără a fi un stil, postmodernismul exprimă mai degrabă o concepţie integratoare care permite prezenţa si coexistenţa unor serii de trăsături subordonate şi în acelaşi timp foarte diferite.

Poziţiile postmoderniste sunt inseparabile de o critică implacabilă a modernismului radical, acuzat de distrugerea mecanismului oraşului tradiţional şi a culturii micilor comunităţi care îl alcătuiau. Modernismul, prin transformarea realului în virtual, produce o ruptură în spaţiul dezvoltat organic şi afişează un elitism profetic al cărui mesaj autoritar vizează schimbarea ansamblului. Modernismul întruchipează habitatul Utopiei modernului filosofic. Ca şi în proiectul iluminist, tot ce este reziduu tradiţional trebuie interzis, adică ornamentele, policromia, metafora, umorul, simbolismul şi convenţia. Toate au fost puse la index, iar toate detaliile, ca şi referinţele istorice au fost declarate tabu.

În opoziţie, postmodernismul practică un soi de estetism populist, combinînd eclectic stiluri dintre cele mai diverse: de la elemente clasice, la elemente de Pop-Art, în încercarea de a realiza o dublă comunicare: atît către un public larg, care reuşeşte să înţeleagă, cît şi către un grup restrîns de specialişti sau esteticieni. Postmodernismul şterge frontiera dintre cultura înaltă şi cultura aşa-zis de mase sau comercială, ca şi emergenţa unor noi tipuri de texte informate cu categorii, forme şi conţinuturi ale acelui tip de cultură industrială, denunţate cu pasiune de toţi ideologii modernului, de la Noul Criticism American pînă la Adorno şi Şcoala de la Frankfurt. Întreg postmodernismul este fascinat de întreg acest peisaj degradat al culturii kitsch-ului, serialelor TV şi colecţiilor pseudoştiinţifice, al reclamelor, talkshow-urilor, filmelor de categorie B, paperback-urilor cu biografii populare, romanţate, SF şi mistere neelucidate. Astfel de repere, postmodernismul le asumă şi le utilizează ca material propriu. Cu alte cuvinte, postmodernismul integrează producţia estetică în întregime în producţia de bunuri. Producţia estetică devine astfel o urgenţă economică înnebunitoare de a produce valuri noi de bunuri care să pară originale, cu o viteză din ce în ce mai mare, alocă o funcţie şi o poziţie structurală din ce în ce mai importantă inovaţiei şi a experimentului estetic.

Orice analiză culturală izolată sau discretă implică întotdeauna o teorie îngropată sau reprimată a periodizării istorice. Perspectiva genealogică se străduieşte mai ales să liniştească tradiţionalele nelinişti teoretice în ceea ce priveşte aşa-numita istorie lineară, teorii ale stadiilor şi ale istoriografiei teleologice. Una din îngrijorările frecvent trezite de ipotezele de periodizare este că acestea tind să oblitereze diferenţa şi să proiecteze asupra perioadei istorice o idee de omogenitate masivă. În replică, postmodernismul admite prezenţa şi coexistenţa unui şir de trăsături foarte diferite, deşi subordonate.

Explozia literaturii moderne într-o droaie de stiluri şi maniere particulare distincte a fost urmată de o fragmentare lingvistică a vieţii sociale înseşi pînă în punctul în care chiar norma e eclipsată: redusă la un mediu al vorbirii neutru şi reificat. Pe de altă parte, problema micropoliticii demonstrează în suficientă măsură că uimitoarea proliferare din ziua de azi a codurilor sociale în jargoane profesionale şi ale unor discipline, dar şi în insignele afirmării adeziunii etnice, de gen, rasă, religioase şi de clasă. Dacă ideile unei clase stăpinitoare au fost odată ideologia dominantă a societăţii burgheze, ţările capitaliste avansate de azi sînt un cîmp al eterogenităţii stilistice şi discursive fără normă. Maeştri fără chip continuă să distorsioneze strategiile economice care ne constrîng existenţele, dar nu mai au nevoie să-şi impună discursul.

Situaţia determină ceea ce e cunoscut sub numele de “istorism”, canibalizarea aleatorie a tuturor stilurilor trecutului, jocul aluziilor stilistice întîmplătoare şi, în general, ceea ce Henri Lefebvre a numit primatul crescînd al lui 'neo'. Un apetit pe de-a-ntregul original din punct de vedere istoric al consumatorilor pentru o lume transformată în pure imagini ale ei înseşi şi pentru pseudo-evenimente şi spectacole. Adică o cultură a simulacrului - copia identică pentru care n-a existat vreodată un original. Cultura simulacrum-ului vine la viaţă într-o societate despre care Guy Desbordes a observat, în lucrarea “Societatea spectacolului”, că în ea “imaginea a devenit forma finală a reificării bunurilor”.

Acest eclectism hedonist al prezentului postmodern, care, la întîmplare şi fără principii, însă cu gust, va ajunge să canibalizeze tot trecutul cultural şi le va combina în ansambluri suprastimulative. Producţia culturală este astfel împinsă într-un spaţiu mental care nu mai e cel al vechiului subiect monadic, ci mai curînd cel al unui soi de “spirit obiectiv” degradat: nu mai poate privi direct înspre vreo presupusă lume reală, înspre vreo reconstrucţie a istoriei trecute care a fost ea însăşi, odată, un prezent. Dacă a mai rămas vreun realism aici, e un “realism” care urmăreşte să devieze şocul perceperii acestei îngrădiri şi să devină încet conştient de o situaţie istorică nouă şi originală în care sîntem condamnaţi să căutam Istoria prin mijlocirea propriilor noastre imagini pop şi simulacre ale istoriei, care, ea însăşi, ramîne pentru totdeauna dincolo de atingerea noastră. În contextul acestei mari sinteze obsedate de originalitate, România ar putea ocupa un loc de prim plan, în primul rînd, pentru că România se află la confluenţa dintre două blocuri diferite: Orient şi Occident. Ceea ce îi dă posibilitatea, cel puţin în principiu, să realizeze un mixaj neaşteptat şi original cu elemente specifice celor două blocuri. În al doilea rînd, România nu se află într-un raport substanţial de determinare nici cu valorile occidentale, nici cu cele orientale, ea se află oarecum în exteriorul celor două alternative, fiind în acelaşi timp contaminată de amîndouă, astfel că spaţiul românesc nu numai că poate să-şi manifeste instinctul canibal împotriva tuturor stilurilor occidentale, dar poate să combine, la o adică, eclectismul occidental cu forme orientale pentru a produce obiecte culturale inedite şi originale. Produsele rezultate au mai multe şanse să beneficieze de o audienţă largă în Occident, dar, poate, şi în Orient. Cîteva încercări timide în acest sens au avut loc în muzica pop, unde interesul de care s-a bucurat spaţiul muzical turcesc, grecesc şi indian a fost neaşteptat de mare în ultimul timp. În al treilea rînd, nefiind apăsată de un trecut şi tradiţie ilustră, România poate beneficia de un plus de viteză de a ocupa un loc mai bun în acest prezent eclectic.

Putem deci să ne şi jucăm cu limitele culturale şi, mai ales, să le punem în comun, să le amestecăm, dezindividualizîndu-le şi deteritorializîndu-le, desprinzîndu-le de purtători, de susţinători, căci sînt diferite, şansa de diferenţă şi de creaţie de sine. În principiu, celălalt este o limitare a mea, iar eu dau limita celuilalt, sunt limita lui. Gîndirea şi practicarea istorică a culturii-monadă pot fi depaşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină, ca non-teritoriu, ca altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă. Să apropiem limitele calitative, să comunice între ele, chiar dacă procesul pare fortuit. Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întîlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntîlnită pînă acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsînd în urmă o spumă fascinantă.

De un astfel de spaţiu beneficiază România. Chiar dacă în acest moment putem vorbi doar de un spaţiu geografic, în viitor se poate vorbi de un spaţiu cultural. Argumentul geografic poate suscita efervescenţa culturală românească. Dar nu numai.

Poate ar trebui să învăţăm să ne valorificăm propria noastră poziţionare în lume, pentru a crea cu adevărat o identitate culturală românească.

Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amîndouă odată.