Era la câteva zile după sărbătorile de iarnă. Zăpadă încă era şi am ieşit la marginea pădurii să dau boabe la fazani. E greu de crezut că poate fi linişte caldă la câţiva kilometri de Arcul de Triumf dar era linişte. Un cocoş splendid, de fazan, aştepta ascuns să împrăştii boabele de porumb. M-am făcut că nu îl văd şi am început ploaia de boabe. Se auzeau doar boabele foşnind în căderea lor printre frunzele uscate, atingând suprafaţa uşor îngheţată a zăpezii. Am plecat spre poartă şi turturelele au început să coboare, veveriţele să brăzdeze trunchiurile, coţofenele şi gaiţele să-şi dirijeze căderile. Eram aproape de poartă, când vietăţile au fugit în toate părţile şi aerul a fost rupt de un nechezat, însoţit de lovituri sonore de topor. Am privit printre trunchiuri şi am văzut omul cum tăia stejarul acela mare şi neputincios. Calul fremăta în zăbală pe locul unde avea să cadă stejarul. Am alergat neţinând seama de lăstarii ce mă certau peste faţă, peste palme, peste urechi. Ochii mi s-au împletit cu ochii aceia ce doreau stejarul cu orice chip. Nu ştiam ce-i reproşez, stejarul sau sufletul calului, ce avea să se sfârşească odata cu stejarul. Calul s-a speriat trăgând căruţa câţiva paşi, iar biciul, în loc să-l atingă pe căluţul mărunt şi cu coama neagră, a coborât pe faţa mea răsucindu-se pe după gât şi oprindu-se cu o şoaptă în ureche.
Prima dată când am văzut un cal, de aproape, era pe vremea când miroseam a iarbă crudă şi când străbunica, după ce îmi cerceta picioarele desculţe, îmi zicea să mă piş pe răni şi să trag cu piciorul prin praf. Apoi mă spăla cu apă de la gârlă şi mă aşeza pe prispă, pe un braţ de pănuşe de anul trecut. Dormeam cu descântecele ei în gene şi cu visele mele sub pleoape. Norii coborau pufoşi până pe obrajii mei şi erau calzi şi tremurători. Am deschis ochii şi am văzut nişte dinţi mari zâmbind pe după buzele moi şi calde. Ne-am privit o clipă în ochi şi nu ne-am temut. Vraja s-a topit sub vocea hotărâtă a babei Şerbana:
-Nea, boală!
Visul tremurător s-a dus la grajd iar eu simţeam deja dorul de el.
Străbunicul, moş Pascu, avea şase cai. A doua zi, m-a luat, pe deşelate, pe unul din ei, şi cu toţi în linie, prin praful gros de pe uliţă, a mânat la gârlă.
Apoi i-au luat caii la colectiv şi el a murit.
Stăteam la bloc şi de două ori pe săptămână venea lăptăreasa cu căruţa şi aducea lapte. Până scria pe tocul uşii cât mai e de plată eu priveam calul orb care ştia drumul.
Am terminat Şcoala de ofiţeri şi am ajuns undeva spre Giurgiu. Caii unităţii erau Geta, Gică şi Cristina. Cristina fusese iapa Elenei Ceauşescu şi ajunsese cal de căruţă, în urma unui enfizem pulmonar, de la clubul Steaua. Pe atunci nu exista niciun Gigi Becali. Pe livretul Cristinei scria că este un pursânge englez. Eram impresionat de expresia în sine dar asta nu însemna că era scutită de a aduce mâncarea soldaţilor. Întro zi am pierdut trenul de ora patru şi jumătate dar nu eram singurul. Lângă mine un inginer agronom mai trăgea câte o duşcă de necaz că pierduse trenul dar şi pentru a face să treacă timpul mai uşor. Lângă puţul din gară era o căruţă cu un cal. Inginerul îl privea lung păstrând sticla ca pe o pavăză.
-Armăsar pursânge englez a ajuns să poarte "cadrele" la gară. Ce-a fost şi ce-a ajuns
I-am spus că am şi eu o iapă de aceeaşi rasă şi mi-a propus să ne încuscrim.
A trecut vremea, Cristina mai avea câteva zile şi făta. Stăteam în dormitorul ostaşilor ce aveau grijă de animale şi ascultam ciocârliile, întins pe pat. Gică fusese bolnav iar ostaşii îmi spuseseră că nu prea mai mânca. Am auzit câteva lovituri puternice în uşa de la grajd şi nu pricepeam ce se întâmplă. Cristina era priponită într-un ţarc, Geta era cu căruţa după mâncare iar Gică era legat la iesle. Am crăpat uşa dormitorului, uşă ce dădea spre uşa grajdului. Gică, după ce şi-a dat hamul jos de pe cap cu copita, lovea uşa grajdului să o poate deschide. Cârligul a sărit, Gică a privit bănuitor în dreapta şi în stânga, apoi s-a strecurat până lângă hambarul cu ovăz. Scândurile crăpate şi uscate permiteau scurgerea boabelor. Gică lovea uşurel urmărind şuvoiul de ovăz. A mâncat cât i-a trebuit apoi a trecut în spatele grajdului. Sârma ghimpată ce delimita curtea grajdului era marginea lanului de porumb. Ştiuleţii cu boabele în lapte erau o mare tentaţie. Gică a îngenuncheat şi, în cădere, picioarele din faţă au trecut de gardul în cruce. Picioarele din spate au împins corpul în alunecare apoi o rostogolire şi lanul de porumb era al lui. Gică nu mânca de la margine ca să nu se vadă. Nu era la prima escapadă de acest gen pentru că firele de păr din coama lui, strânse în gard, nu erau puţine. Nu am intervenit nici de data asta. Calul "bolnav" a intrat înapoi prin gardul de sârmă ghimpată, a intrat în grajd şi a lăst capul lângă conovăţ lăsând să se înţeleagă că i-ar fi căzut căpăstrul.
A doua zi Cristina a fătat, tocmai când mergeam la băieţii de la animale. Nesiguranţa picioarelor, umezeala curăţată cu limba de mamă, primul supt şi primul galop mititel, s-au consumat în circa două ore.
L-am iubit de când a venit pe lume. Fulger-Fyuri a fost numele care i l-am trecut în livretul cu marca 563.
Zilnic ostaşii de la manutanţă îmi aduceau lipie şi zahăr pentru micul armăsar. Uneori mai plecam la gară călare pe Gică. Într-una din zile, după ce am galopat puţin, când mai aveam câteva sute de metri până la gară, l-am lăsat pe Gică la pas. Trenul era încă departe şi nu avea rost să grăbesc calul. Fără motiv, Gică s-a oprit, s-a proptit pe toate cele patru picioare şi nu a mai vrut să plece. Nici îndemnurile blânde, nici călcâiele, nici sudalmele nu l-au clintit. Trenul a venit, a plecat şi odată cu fluierul de plecare din gară s-a urnit şi Gică. Poate l-am supărat cu ceva, cine poate şti?
Au trcut trei ani de viaţă şi Fulger ar fi putut fi călărit. Mi-era teamă aşa că l-a învăţat la călărie un soldat care avea cai acasă. Apoi ajunsesem de nu mă mai despărţeam de el. Biroul îl aveam întro baracă de lemn şi Fulger stătea la geamul meu. Adese săream pe geam direct pe cal şi mergeam pe unde aveam nevoie în unitate. După amiaza plecam la gară călare, punând pe spatele lui un peticuţ de pătură iar în gură un căpăstru de sfoară. Ajuns la gară luam căpăstrul şi păturica şi le puneam în diplomat iar el pleca, drum de şase kilometri, înapoi la grajd. M-am mutat de la unitatea aceea şi-mi era dor de Fulger. Timp de aproape doi ani armăsarul a venit în fiecare dimineaţă la gară aşteptându-mă la tren. După şase ani am ajuns din nou la unitatea aceea. Fulger fusese castrat, avea ceva fire albe în coamă şi nu m-a mai recunoscut.
Pe Geta o eutanasiaseră şi o vânduseră pentru hrana leilor de la Băneasa.
Mă frigea urechea şi din crestătura biciului se iviseră câteva broboane de sânge.
Calul acela mărunt m-a privit pe după şuviţa din frunte. S-a auzit o sirenă de poliţie. Calul cu căruţa au dispărut printre copaci.
De pe lobul urechii mi s-ai scurs câteva picături de sânge pe trunchiul doborât al stejarului.
Liniştea s-a aşternut din nou. Poliţia a trecut, fazanul şi-a relual scormonitul Eu am plecat spre poarta casei închizând albumul cu amintiri despre caii din viaţa mea.