mă așez fără probleme
pe o muchie de cuțit umezeala
nu mă sperie păianjenul cu barbă
își face-n mine casă
o casă cu urme prelungite
în degete de așteptare
membrană vibratoare a
unui zbucium imbecil
și lângă mine cad inimi
cad de-a-n picioarelea
nădușeala face victime târzii

mă aprind și mă sting în fiecare
de parcă aș fi pensulă înmuiată în argintul viu
îmi ascut cu dinții simțuri și hohotesc nebun
într-o nebunie frumoasă m-au găsit copiii
mă recită ca pe o carte cifrată
cu coperțile roase de molii și
simt paloarea vieților care
m-au trezit

sunt goală și stoarsă nu
mă mai așteaptă nimeni
la capăt de rând
brusc îmi ridic brațele încrengănate
femeia metalică îmi scârțâie în coaste
în mine
doar atingeri frânturi de zboruri
și un întuneric
de nepătruns