Apă minerală şi puţin vin. Poate mai mult vin. Un sfârşit de zi relaxant. Alexandra citeşte o carte în pat. Am nasul înfundat. 30 de ani. Uneori, nu astăzi, vinul nu are gust. Mâncarea mi se lipeşte de măsele şi nu simt ce mănânc. Nu astăzi. Tocmai ce am devorat o friptură de vită în sânge cu un sos de piper delicios. Ce bucuros sunt după ce mănânc. Bunica mea spune că dragostea trece prin stomac. Aşa e.

Încerc să-mi setez casca bluetooth-ului şi nu reuşesc. Nu înţeleg cum un mecanism făcut de om mă poate enerva în halul ăsta. Alexandra mă roagă să-i aduc un suc. Nu-ţi aduc niciun suc, am nervi. Nervi! Aş putea să sparg o oglindă.

Calm, trebuie să mă calmez. Acum două minute aveam sfârşitul de zi ideal iar acum vorbesc urât cu iubita mea. Calm. Mă duc şi-i aduc sucul.
Mă reaşez pe scaun. Sfârşit de zi. Am muncit dar acum mă odihnesc. Sună telefonul. Mi-e lene să răspund. Alexandra insistă. Mi-e lene…dacă trebuie să fac o conversaţie inutilă şi plictisitoare sub masca interesului şi al râsului. Sună în continuare. Alexandra mă apostrofează. Sunt la o întindere de braţ de telefon. N-am chef să răspund. Dacă n-am chef. Ea se ridică din pat. Gata, răspund. Alo?

Închid telefonul. Mă întreabă cine era. Greşeală. Are dreptate am stat prea mult cu receptorul la ureche ca să spun că a fost greşeală. Nimeni. La telefon a fost nimeni. Se enervează. O las în pace. Revine. Vrea să ştie cine era. Ce-i răspund? Nimic. A fost NIMENI şi atât. Se îmbufnează, dar măcar ştiu că am scăpat-o de un stres ulterior. Îmi trage o pernă în cap. N-am chef. Telefonul ăsta m-a pus pe gânduri.

E douăsprezece noaptea şi Alexandra doarme. Mă bag sub pătură lângă ea. Nu prea mi-e somn dar nu ştiu ce să fac. La telefon o voce necunoscută mi-a adus la cunoştinţă că mâine la ora 21:58 am să mor. Deci peste 24 de ore. O glumă proastă. O glumă proastă care nu mă lasă să dorm. De ce ar face cineva o astfel de glumă? Ce e aşa de amuzant? De ce mă mai gândesc eu la telefonul primit? E clar că e o şotie, probabil din partea vreunui adolescent teribilist. Şi eu am dat un anunţ la ziar cum că ar fi murit profesorul de sport. Tot din teribilism. Cunosc mecanismul. Vocea totuşi nu părea aşa de tânără, dacă stau să mă gândesc bine. Era uşor guturală, chiar hârjâită. O voce de bărbat guturală şi hârjâită. Deci nu era adolescent. Un om în toată firea care face glume proaste noaptea. Vineri noaptea.
Gata. Închid televizorul şi mă culc. Nu are sens să-mi bat capul cu toţi tâmpiţii. Somn.

Nu pot să dorm. Recunosc că am un fior de frică în mine. Dacă mâine chiar mor? Adică, dacă bărbatul care a sunat, ştie ceva şi eu mâine voi muri? E deja douăsprezece jumătate ceea ce înseamnă că mai am doar…doar 21 de ore şi jumătate de trăit. Nu, nu, linişteşte-te. Nu poţi muri mâine.
Şi, dacă mor, ce fac în 21 de ore şi jumătate? S-o trezesc pe Alexandra? Cred că ar zice că sunt nebun. Nu pot s-o trezesc. Nu vreau să dorm dacă mâine mor. Dar nu mor mâine. E o glumă şi...gata. Somn. E o glumă.

Nu pot să dorm. Mai am doar 21 de ore. M-am întrebat: dacă e adevărat şi mâine mor? Nu mori mâine. Ştiu, dar, dacă ar fi adevărat şi mâine aş muri… Vreau un copil. Sunt un prost că n-am făcut până acum un copil. O trezesc pe Alexandra.

Sunt cretin. Cu ochii împăienjeniţi de spaimă am trezit-o şi i-am mărturisit că vreau un copil, că vreau să avem un copil, pentru că s-ar putea ca mâine seară să mor şi asta nu e o scuză de a face sex ci doar vreau să avem un copil. Norocul meu este că Alexandra e înţelegătoare şi are răbdare şi cu oamenii mai puţin înzestraţi intelectual. A zâmbit, s-a enervat, mi-a dat o pernă în cap când am devenit prea insistent şi s-a culcat la loc. Asta ar trebui să fac şi eu.

Nu pot să dorm. Un telefon care m-a agitat. Mă ridic din pat şi mă duc la bucătărie. Îmi mai torn un pahar de vin. N-am fumat niciodată. Aprind un trabuc pe care l-am primit de la un coleg din Cuba. Sunt “interesant” cum stau în bucătăria noastră la 1 şi jumătate noaptea cu un pahar de vin roşu, cu trabucul între degetele necunoscătoare de nefumător şi gândul morţii gravat pe creier. Îmi place de mine. Vinul mă ajută să mă relaxez. Şi totuşi…dacă mâine mor, ce fac până mâine? Nu mori. Ştiu, dar zic…. Vreau să mă plimb. N-am nimic de pierdut. Ba da, îţi pierzi uzul raţiunii. Ba nu. De atâtea ori am strigat tare că sunt un om liber şi niciodată n-am scuturat lanţul, acum pot. Mâine mor. Nu mori. Ba da, m-am hotărât. Mâine la ora 21:58 mor. Doar m-a sunat. A fost o glumă. Nicio glumă. Aleg să cred. MÂINE LA 21:58 MOR.

Iau o gură de vin şi mai trag un fum. Am ieşit pe stradă în pijama şi cu o geacă pe deasupra. Am în stânga vinul şi în dreapta trabucul. Nu m-am încălţat. Vreau să simt fiecare pas şi nu vreau să mă grăbesc când calc pe asfalt, vreau să simt pământul de sub el. E cald afară. Poate ar fi fost totuşi mai bine să mă fi îmbrăcat altfel.

Merg de jumătate de oră şi vinul s-a terminat. Trabucul mi-a îngălbenit faţa şi-mi vine să vomit. Stau în intersecţie la Coşbuc ca un aurolac. Am privirea pierdută şi mi-e frig. Maşinile claxonează un nebun, nu ştiu ce caut în pijama pe stradă. Încep să alerg. Nu vreau să mor în intersecţie. Vreau să-mi văd familia. Mi-e dor de mama, de tata, de sora mea…mi-e dor de familie.

Intru în apartament încet. Nu vreau s-o trezesc pe Alexandra. Mă schimb de pijamale, iau cheile de la maşină şi vreau să plec să-i văd pe ai mei. Ies din casă. Conduc încet către Dristor. Ce o să zică mama când o să mă vadă la ora asta? Cred că o să-i şi sperii. Le zic că mâine la 21:58 mor? Nu pot să le spun. N-am cum. Şi atunci de ce am dat buzna în mijlocul nopţii peste ei? Ce le spun? Mai rău îi agit. Mă întorc acasă.

Intru în casă ca un spărgător. Merg pe vârfuri. Mă schimb. E ora 3:30. Miez de noapte. Mă bag în pat. O iau pe Alexandra în braţe. Mâine mor. Mâine la 21:58. Mai am...

Lumina soarelui îmi chiuretează pleoapele. Am o durere de cap infernală. Alexandra e în duş. Ceasul e 07:30. Mă trezesc cu greu. Telefonul de aseară pare o poveste veche. Alex mă întrebă la cât mă întorc de la muncă azi. În timp ce-mi ung felia de pâine cu unt mă gândesc…Cred că pe la şase. Cu un zâmbet de zeiţă mă întreabă dacă mai vreau să facem un copil. Nu ştiu. Da. Îşi murdăreşte dinţii cu gem.

08:00. Alex a plecat la muncă. Eu stau cu jumătate de cravată făcută şi...

Mi-am luat liber. Vreau să mă duc la Romtelecom să văd cine a sunat aseară şi de la ce număr. Devin reacţionar. Nu vreau să mor. Nu am cum, ştiu, dar nici nu vreau.

Domniţa de la ghişeu e drăguţă. Are un zâmbet larg de plastic. Nu-mi poate da desfăşurătorul convorbirilor, trebuie să fac o cerere. Încerc să-i explic că-i o chestiune de viaţă şi de moarte. O rog să verifice în calculator. Poate îmi dă un indiciu, ceva. Cu acelaşi zâmbet mă invită să fac o cerere pentru un desfăşurător. Femeie! Îşi acoperă dinţii cu buzele şi cheamă paza.

E 09:15. Cred că mai sunt doar vreo 12 ore. Abia acum îmi dau seama. Pot să fac ce vreau. Dacă eu voi muri la 21:58 diseară, practic devin Dumnezeu. Pot să fac ce vreau. Nu mai port nicio responsabilitate. Nu mai trebuie să mă conformez niciunei reguli, pot să dau cu piciorul societăţii, devin liber. Ce vreau să fac, ca om liber, prima şi prima oară? Aş vrea să omor pe cineva. Nu e bine. Da, dar asta simt. Da, dar tot nu e bine. Ştiu, dar nu mai contează, nu mai există bine şi rău, mai e doar o bucată de timp în care pot face ce vreau. De ce vrei să omori pe cineva? Nu ştiu…Pentru că pot. Fac un copil cu Alexandra şi omor pe cineva. Mai bine faci doar copilul. Dar de ce? De ce să fac un copil? N-am lăsat nicio urmă, de ce aş lăsa un suflet? L-aş omorî pe ăsta care trece prin faţa maşinii. E un individ normal. Păşeşte adus de spate şi priveşte în pământ. A uitat să mai viseze. Pe umăr îşi poartă jobul ascuns în geanta de laptop. Calcă, nu păşeşte. Îmi simte privirea. Se uită insistent la mine în timp ce trece prin faţa maşinii. Ce te uiţi, mă, că te omor! Copilării. L-am făcut să râdă. Ce aş face cu astea doispe' ore până mor? Parcă erai liber? Sunt, sunt, dar ce fac? Parcă omorai un om? …. Omorâm un om… nu mai am chef….Aş vrea să văd un film bun. Ba nu, n-am chef să trăiesc viaţa altora în ultimele mele ore. Mai bine scriu ceva. Scriu de ce am murit. Aşa cum lasă sinucigaşii bilete, aşa şi eu fac un inventar al ultimelor 24 de ore.

Mama mi-a deschis zâmbind. A încărunţit la tâmple. Întotdeauna râde şi e binedispusă când mă vede. Nici ea nu o să mai fie. O să vină şi ziua ei. O să rămân fără mamă. Mă aplec şi o iau în braţe. Vreau să-i spun că o iubesc, dar ar suna ciudat la 11:30 într-o dimineaţă banală… nu, n-ar fi ciudat deloc. Se uită amuzată la mine şi mă întreabă ce vreau de la ea de-i spun că e frumoasă, ce interes am? Destul de corect, dacă n-aş muri diseară, poate n-aş fi trecut în vizită pe la ea încă vreo două luni. Deci îi spun că o iubesc din egoism, vreau să ştie acest lucru ca eu să pot fi liniştit, să...Mama e pensionară. Pensionară activă, are prietene, iubit şi ştie să dea în cafea. Mama e om, nu mai e mama. Eu sunt George şi mă uit la Mia. Eu nu o să mai fiu, nici ea. Plec. Fug. Urlu.

Îl vizitez pe tata. Ai mei sunt despărţiţi. Şi tata e cărunt. Tata e binedispus. Surprinzător. Tata niciodată nu e optimist, întotdeauna există vreun cutremur sau o cometă care ne va lovi. Îşi face provizii, are conserve pentru toţi, chiar şi pentru mama, pentru cel puţin 3 zile.

Sunt un mincinos. Tata nu are conserve şi pentru mama. Doar îmi place să cred asta. Nici el nu va mai fi, nici eu.

Stau în parc de trei ore şi miros teiul, cred că tei, sau poate doar iarbă proaspăt tăiată. Stau în parc şi miroase a verde. Îmi place. Nu fac nimic. Totul s-a oprit în loc. Peste o jumătate de oră nu o să mai fiu pe această bancă la fel cum nici ea probabil peste câţiva nu o să mai fie aici.
Mi-ar placea să fiu muzician, cântăreţ, om de spectacol. Să pot aduna optzeci de mii, o sută de mii de oameni la un loc, să-i fac să vibreze, să simt că exist, să ştiu că contez cu tot cu cacofonie, să ştiu…

Pe la sora mea n-am trecut. Mona e mai mare cu 7 ani. Ea o să mai fie ceva vreme de acum încolo.

M-am îmbrăcat în halat, mi-am pus nişte ciorapi groşi în picioare şi aştept ora 21:58. Aştept să mor. Alexandra a ieşit cu fetele la un suc. Mai bine. Dacă voi muri, dacă cineva mă va asasina sau dacă mă voi ridica de pe scaun şi-mi voi rupe gâtul, atunci mai bine să nu fie aici. Dacă nu voi păţi nimic aş fi destul de patetic şi aş "cădea" în ochii ei, aşa că e bine că sunt singur. Eu, un halat şi ciorapii. E zece fără zece. Eu şi moartea. Nu pot să cred că am luat în serios telefonul. Asta e. Azi a fost o zi frumoasă. E prima oară când miros iarba. Bunica mea întotdeauna se roagă să-i dea Dumnezeu sănătate să mai poată vedea VERDELE încă o dată. Dumnezeu. Poate ar trebui să mă rog. Nu cred în el, dar dacă ar exista ceva după ora nouă nu ar strica să-mi pun o vorbă bună. Sunt superficial şi lipsit de umor. Dacă pentru mine Dumnezeu n-a existat până acum n-am să-l inventez la nevoie. La 21:58 voi fi singur şi voi vedea ce-am să fac.
Zece fără patru minute. În casă atmosfera e normală. Cred că doar eu sunt anormal.

Zece fără trei minute. Mai am doar 60 de secunde. Toată viaţa ar trebui să-mi treacă prin faţa ochilor. Nu-mi trece nimic. Am privirea pironită în mobila din faţa mea şi un fior mă paralizează. Văd ceasul electronic care numără secundele. 59…..58…..57….56……55……

Ok, nu pot face asta. Nu pot să aştept să mor. Şi, dacă voi muri la nouă, nu pot aştepta să mor. Dacă viaţa ar fi simplă toţi am trăi, viaţa nu e simplă; dacă fericirea ar exista tot timpul şi peste tot nu am mai fi inventat Raiul, deci eu nu am să mor. Mă ridic de pe scaun şi ca un apucat mă îndrept spre bucătărie. Iau cuţitul. Mă lipesc de uşa de la intrare. Aştept asasinul cu o surpriză. Probabil că mai sunt 30 de secunde. Deschid uşor încuietoarea uşii. Sunt cu mână pe clanţă. Mai am vreo douăzeci de secunde. Strâng mânerul cuţitului. Încleştez dinţii. Dacă eu o să mor, o să-l iau şi pe el după mine. Eu nu mor singur, nu vreau, refuz, eu lupt. 10 secunde. 9…. 8….7…..6……5…..4…..3…..2…. Nu ştiu cum o să se termine, dar eu am un cuţit!