Pe Niculae l-am cunoscut în cea mai neagră epocă a vieţii mele, cu vreo câţiva ani înainte de Revoluţie, în vremea când eram deja în evidenţele băieţilor cu ochii albaştri şi când cel mai fidel prieten îmi rămăsese paharul cu alcool şi îmi ţinea tovărăşie în nopţile lungi, petrecute în birturile sărăcăcioase ale orăşelului meu natal. Ajungeam acasă după cântatul cocoşilor şi mă trezeam, de multe ori gata îmbrăcat, când se lumina de ziuă, mahmur şi cu o stare de ameţeală amestecată cu simptome de vomă. Mă grăbeam, totuşi, să plec de acasă şi chiar înainte de a ajunge în fabrică să trag pe gât câteva guri zdravene de băutură ieftină de la un non stop aşezat nu departe de poarta întreprinderii. Ştiam că nu pot scoate cuiul din măruntaie decât cu alt cui, aşa încât în limbajul codat al băutorilor fruntaşi prima gură de butură sorbită pe nerăsuflate, dimineaţa pe inima goală era numită cui. După anul 1980, regimul comunist instituise mira, în toate centrele muncitoreşti, adică interdicţia de a vinde alcool până la ora 10. La acea oră ne şopteam pe ascuns: "s-a dat mira"! Cei mai curajoşi plecau să îşi procure ceva de băut. Săream gardul de beton al fabricii, prin locuri prin care nu ne vedeau paznicii şi ne opream la prima alimentară. Cumpăram câte o sticlă de băutură ieftină şi o ascundeam în slip. O vâram întotdeauna cu gâtul în jos. Era rece de ni se făcea pielea ca de găină. Săream iar gardul fabricii cu aerul că am câştigat o mare competiţie, iar trofeul se odihnea rece şi ameţitor în chiloţi. Până la ora trei timpul trecea, de acum, în fugă. La ieşirea din schimb mă opream întotdeauna la intersecţie, vreo sută de metri depărtare de poarta fabricii, la restaurantul "Retezatul". Era o clădire veche, insalubră, cu parter şi cu etaj: la parter era o microcantină unde găseai bere, mititei şi mâncare ieftină, iar la etaj un bar cu o terasă imensă.
Dacă dimineaţa localul era aproape gol, în schimb, la ora trei, când sirena anunţa ieşirea din tura de dimineaţă, acesta era neîncăpător. În zilele de salariu era o adevărată nebunie. Siderurgiştii beau şi mâncau înghesuiţi unii în alţii, ca sardelele.
Niculae îşi făcea veacul de ani buni pe la "Retezatul". Dacă doreai să-l întâlneşti îl puteai găsi între orele 10 şi 23. Aduna cu zel paharele uitate peste tot şi le ducea la bucătărie. Avea un zâmbet şi o vorbă bună pentru fiecare mesean. Din omul arătos de altă dată a rămas doar un omuleţ gârbovit, slăbănog, cu un cap ca de cal între umeri, din care răsăreau urechile clăpăuge ca două ciuperci. Se vedea că era îmbrăcat cu haine de căpătat şi întotdeauna de sub mânecile scurte ale gecii de imitaţie din piele îi ieşeau manşetele năclăite ale cămăşii. Dar omul părea întotdeauna vesel. Îi dădeau în fiecare zi chelneriţele din mâncarea rămasă la bucătărie. Când primea de băut era sărbătoare şi mulţumea întotdeauna cuviincios; dacă aveai nevoie de un tovarăş care să-ţi alunge plictiseala nu puteai să găseşti altul mai potrivit.
Aşa l-am cunoscut în vremurile acelea tulburi. Povestea vieţii lui m-a impresionat. Îmi plăcea să-l ascult depănând amintiri, chiar dacă cei mai mulţi îl dispreţuiau şi, uneori, câte unul mai beat îl alunga de la masă. Atunci Niculae se îndepărta fără să răspundă. Dar erau mulţi şi cei care îl priveau cu simpatie şi comandau şi pentru el câte o cinzeacă de selecţionată, un fel de ţuică din prune degenerată. "Ia spune, Niculae, cum a fost când erai tu miliţian"? Şi Niculae povestea: uneori era mai zgârcit la vorbă, alteori îşi alegea cu măiestrie cuvintele. Niciodată o poveste nu semăna cu cealaltă. Naraţiunea depindea de starea povestitorului şi de câte pahare de poşircă înghiţise până la momentul depănării amintirilor. Mai mult chiar decât viaţa aventuroasă a povestitorului mă intriga starea de curiozitate bolnăvicioasă a ascultătorilor. „Hai, spune cum a fost cu statuia lui Petru Groza?” Ascultătorii nu râdeau de Niculae ci de însuşi sistemul comunist prezentat nuanţat de acesta. În ochii lor aprinşi de tăria alcoolului era şi o scânteie de mulţumire sub care zăcea amorţită o mare neputinţă.
Care era, de fapt, povestea acestui om? O istorie care avea întotdeauna alte şi alte nuanţe, încât era greu de apreciat care era adevărul gol goluţ. Niculae provenea dintr-o familie de oameni sărmani. Tatăl său fusese slugă într-un sat, undeva. Chiar povestea cu mândrie că nu-şi aminteşte să fi avut alte încălţări decât „pielea şi talpa picioarelor” până pe la şapte ani, când un vecin i-a făcut o pereche de papuci cu talpă de lemn. A fost prima dată în viaţă când s-a simţit important, îşi amintea el, chiar dacă papucii erau mari şi îi târşea după el, zilnic, prin glodul uliţei, vreo trei kilometri dus şi întors, până la şcoala sătească. Este adevărat că la şcoală a fost un elev isteţ. Învăţătorul remarcase că prindea repede şi că avea un dar rar de a povesti. Pentru că avea „origine sănătoasă” a fost recrutat din timpul serviciului militar pentru şcoala de subofiţeri de miliţie. A fost repede promovat la gradul de plutonier pentru că era isteţ. Recunoaştea însă că încă din acea vreme îi plăcea să tragă la măsea. Şi ca oricărui militar adevărat avea o aplecare către femeile altora. Pentru că tânărul miliţian era destul de chipeş. Se şi aranjase cu o nevastă frumoasă de familie bună.
În acest punct al povestirii ochii bărbatului se umezeau. Se oprea. Îşi spăla gâtul cu o înghiţitură de drojdie, zâmbea şi apoi îşi scutura capul ca şi când ar fi vrut să alunge o nălucă. Povestirea continua. Subofiţerului de la miliţia oraşului i se aplecase mintea de prea mult bine şi îşi pierdea cam de mult nopţile cu anumiţi prieteni. Cel mai rău era faptul că nu putea să se înfrâneze de la băutură. De multe ori, când se întorcea beat, noaptea, îşi aducea aminte de copilăria lui chinuită, de tatăl său care atunci când venea beat de la crâşmă o bătea zdravăn pe mama sa. Ca să ştie cine era cocoşul în casa aceea. De fapt venea întărâtat de umilinţele pe care le îndura, când toţi râdeau de el şi îi spuneau că nevasta îl înşeală pentru că nu e bărbat, ci este doar o slugă la un stăpân care nu dă doi bani pe el. Şi că e calic. Întotdeauna îşi călca nevasta în picioare, încât, bietei femei îi trebuiau câteva zile să se ridice din pat.
Niculae îşi aducea aminte de vremurile acelea. Deşi nu dorea să-şi chinuiască nevasta, recunoştea, în clipele sale de sinceritate, că atunci când bea parcă îi lua dracul minţile. Devenea violent. Făcea instrucţie cu toţi ai casei şi ameninţa că îi va împuşca într-o zi. "Eu sunt legea!", îi plăcea să repete cu emfază. Dacă nu ajungea încă acasă până la lăsarea întunericului - era semn rău. Socrii şi soţia îşi pregăteau culcuşurile prin ungherele acareturilor din curte. Atunci era bine. Dacă nu găsea pe nimeni treaz înjura şi vorbea singur până când adormea îmbrăcat căzut în mijlocul casei. Dacă îi găsea pe ai săi în casă, atunci era iadul pe pământ. Dimineaţa pleca pe furiş la post, fără să arunce nimănui nici un cuvânt. Îi era ruşine şi la orice reproş motiva că nu ţine minte nimic din timpul beţiei. Treceau săptămâni bune în nu bea nimic şi şi se reconcilia cu nevasta, cu copii, cu socrii şi cu toate neamurile sale, promiţând că nu va mai pune gura pe băutură.
Un medic psihiatru de la spitalul judeţean, la care au mers pe ascuns, după ce l-a consultat cu atenţie a constat că Niculae avea o instabilitate nervoasă pe fond vegetativ şi că era indicat să nu se mai atingă niciodată de paharul cu băutură. A hotărât că nu va mai bea niciodată. A stat aşa, pe uscat, vreo cinci luni. Au fost cele mai frumoase luni din căsnicia sa. Plecase cu nevasta şi copilul o săptămână la băile de la Geoagiu. Seara ieşeau toţi la restaurant unde ascultau muzică până târziu. Dar toate promisiunile făcute soţiei au fost uitate în momentul în care a gustat primul pahar de alcool.
Într-un timp au încercat să-l convingă să meargă la un preot din Băcia, să-i citească din psaltirea şi să se lege prin jurământ înaintea Domnului că nu va mai bea, dar la această propunere se împotrivise cu înverşunare pe motiv că este ateu. Nici măcar nu a fost convins că este, dar dorea să scape în acest fel de pacostea cu popa. Totuşi, soţia i-a luat hainele şi le-a dus pe ascuns la preot şi acesta a făcut feştanie pentru el, iar cei bătrâni s-au rugat şi ţineau şi postul "negru" al Sfântului Anton în fiecare zi de marţi, pentru ca acesta să-l ajute pe Niculae să se îndrepte. Dar n-a fost să-i fie de nici un folos. Atunci toţi ai casei s-au adunat la sfat şi au convenit că pe capul bărbatului era pus un blestem.
În acest punct al povestirii Niculae credea că nevasta sa se dusese la vrăjitori şi că au fost făcute farmece pentru dezlegarea sa. Numai că toate acestea s-au întors împotriva lui. Într-o dimineaţă l-a pus necuratul să se oprească la birtul "Miliţianul grăbit", în spatele Mitropoliei. Chelnerul l-a poftit "în spate", într-un loc unde se adunau "feţele subţiri" când doreau să se cinstească departe de ochii curioşilor de rând. I-a pus o sticlă de votcă dinainte şi a tot băut până la ultima picătură. Încă susţine că de la ultima înghiţitură nu-şi mai aminteşte nimic şi că povesteşte doar ce a auzit de la cunoscuţi şi din ce a aflat din rechizitoriul procurorului.
A ieşit din local pe trei cărări, cam pe la amiază, a văzut dricul mortuar cu cei doi cai suri staţionând în apropierea birtului. S-a apropiat, împleticindu-se, a scos pistolul şi l-a arătat îngrijitorului anunţându-l solemn că este în misiune şi îi cere să pună carul mortuar la dispoziţia autorităţii. Apoi s-a tolănit pe platforma din spate, exact pe locul mortului. Degeaba a insistat omul cu dricul şi s-a scuzat că trebuie să ajungă la capelă, unde ar avea de condus la groapă doi morţi. Miliţianul nici nu voia să audă de aşa ceva. "Morţii să mai aştepte!" a conchis el.
Apoi a scos pistolul şi a cerut să-l ducă în centru. S-au oprit câteva clipe doar, chiar în faţa comisariatului militar judeţean, pe locul unde trona statuia masivă din bronz, a doctorului Petru Groza, primul şef al guvernului popular al României. La acea oră din zi strada era plină de lume. Toţi cei prezenţi au avut parte de un spectacol pe cinste. Carul mortuar s-a învârtit aproape un ceas în jurul statuii. În locul mortului stătea un falnic subofiţer de miliţie, în carne şi oase, cu revolverul îndreptat înspre omul de pe capră care repeta înspăimântat: "Să trăiţi tovarăşe prim ministru Petru Groza! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!"
Într-un târziu miliţianul a adormit. Atunci vizitiul a strunit calul şi a plecat. S-a oprit în faţa capelei cimitirului de pe strada Eminescu. De pe locul mortului miliţianul Niculae sforăia cu mâna adormită şi ea pe tocul pistoletului model "Carpaţi". În acea stare l-au găsit camarazii de la miliţia oraşului. A fost cercetat, judecat, degradat şi dat afară din miliţie iar la sfârşit, condamnat. A stat la răcoare vreo doi ani. Când a ieşit nu l-au mai primit acasă. Pierduse tot: casă, familie, serviciu. "Trăiască civilia!" a decretat, îmbărbătându-se. "Punct şi de la capăt".
Cei care-l cunoşteau jurau, însă, că nu mai era cel dinainte de aventură. Nu se ştie ce-i făcuseră la răcoare. Parcă i-ar fi şters memoria. Şi nici omul nu povestea, niciodată, ceva clar, despre acei ani. Convingerea generală era că omul se „damblajise”. O vreme a stat la spitalul de nebuni din Zam, după care s-a aciuat în Călan, la localul "Retezatul". N-a mai fost capabil să muncească niciodată.
Trăia mai mult cu aer, cum îi plăcea lui să spună. Îl ţineau angajaţii cooperativei din milă. Vara dormea în sala de aşteptare din gara oraşului. Era cald, iar impiegaţii de mişcare îl lăsau să doarmă pe o bancă, la clasa a doua. Iarna, însă, sala de aşteptare nu era încălzită. Când îl întrebai unde doarme îţi răspundea că "pe traseu". Adică se urca în trenul personal de Craiova care oprea în gară la ora 11 şi un sfert noaptea: naşii îl cunoşteau şi îl lăsau să doarmă la căldură. În Târgu Jiu cobora, întotdeauna, din tren şi se urca în trenul care venea din sens opus, de la Craiova şi în care efectua, pe o banchetă de la clasa a doua, conştiincios, cea de a doua repriză de somn. La ora zece, când se dădea mira, era întotdeauna prezent în curtea localului "Retezatul". Aşa l-a prins Revoluţia din 1989 pe Niculae. Un călător obosit.
L-am văzut tot mai rar după căderea regimului comunist. Venise vremea libertăţii. Cine să-şi mai amintească de un amărât? Apoi localul "Retezatul" a fost privatizat şi cumpărat de un investitor cuponar, prin vestita metodă MEBO. În scurt timp localul a dat faliment şi a fost vândut la licitaţie iar noul proprietar a făcut în locul restaurantului o fabrică de mezeluri.
Într-o dimineaţă geroasă de iarnă s-a răspândit zvonul că au găsit un bătrânel îngheţat lângă uşile zăvorâte ale sălii de aşteptare. Gara fusese închisă şi acceleratul de Craiova încetase să mai poposească lângă peronul pustiu. Pe Niculae nu l-a înştiinţat nimeni de această bruscă schimbare. Venise să se urce în trenul care, timp de peste zece ani a fost casa sa de noapte şi în care a găsit întotdeauna o banchetă goală, pe care şi-a odihnit oasele. Poate era ameţit şi flămând. Poate era slăbit. În acea noapte peste oraşul adormit s-a lăsat un ger cumplit. A murit de frig lângă uşa bătută în cuie.

L-a îngropat primăria într-o parte mărăcinoasă a cimitirului vechi. Printre străini şi sinucigaşi.