în trecut ceream sfatul duşmanului meu
şi făceam invers
aşa mă învăţase de mic tata
fiule o mie de minciuni nu preţuiesc
cât un adevăr
apoi stăteam bolnav o săptămînă pînă cînd
sufletul mi se albea ca o pană de lebădă
toate erau grele
aproape imposibil de cărat nu ştiam că trebuiau
duse cît eram încă tînăr

azi privesc viaţa ca pe-o găleată plină cu apă
dimineaţă mă ridicai
cei doi ochi mi se îngustară la mirosul cafelei
cînd auzîi fîşîială afară sării la fereastră
caisului îi pocniră de tot mugurii şi toţi viermii
îşi puseră îmbrăcămintea de paşte
numai eu
un areopagit mă răzvrătesc la ideea de nou
restul zilei îl păstrez doar pentru mine

despre viitor nu pot să spun decît
că-şi duce crucea spre locul numit
har megiddo