E destul de clar că, în primul rând, acestui text îi lipseşte ideea. Din cauza asta, lipseşte unitatea discursivă, lipiturile ori secvenţele (să le spunem lirice) sunt evidente.

Se pare că autorul şi-a spus "hai să scriu şi eu ceva prin care sa arăt ce imagini ştiu eu să compun". Şi a început să lălăie, chiar dacă "a lălăi" pare un cuvânt dur, lucrurile chiar aşa stau:

pentru că, debutând cu titlul (unul semănătorist-păşunist, a la Bolintineanu ori Ienăchiță Văcărescu) şi continuând cu "crîmpeiul acesta de an..." (ca să înceapă frumos şi poetic scrierea), "frigul cu degetul dus la buze" (nu simplu - "frigul cu degetul la buze", ci, neapărat, "dus la buze"), ..."îmi spune să tac" (asta ca cititorul să se prindă, idiotul, că de aia frigul are degetul dus la buze... Ce-i aia sugestie?"), "iarna care cerne făina" (asta pentru a susţine imaginea secolului 18 de la început şi, de ce nu, celebrul "a-nceput de ieri să [cadă] cearnă/ câte-un fulg... sau un fulgoi), apoi reporterul care pretinde toate apocalipsele, bineînţeles " toate pe fondul apropiatelor jocuri olimpice" (neapărat apropiate, şi neapărat într-un limbaj gazetăresc-şcolăresc, asta ca nu cumva să avem impresia că citim o poezie), apoi puţin strop sensibil de tată - "tata mi-a lăsat cu limbă de moarte" (ca poetizarea să nu pară, firesc, insensibilă şi fără nuanţă pe limbă de moare ispiresciană), apoi câte ceva despre singurătate, lansări/expoziţii de carte şi, neapărat, ceva cu caracter religios, apoi, inevitabil, ceva sirop de dragoste cu ton existenţial, într-o notă intim-universală, bazată pe motivul măştilor teatrale, apoi, ca finalul supei de cirobă să fie apoteotic, ni se serveşte o superbă alegorie despre totul şi nimic, toate acestea într-un festival toxic de imagini care mai de care mai suspecte şi lipsite de substanţă.

Aşadar, cum spuneam, o lălăială generală despre... lume, cu pretenţii homerice şi instrumente şi mijloace artistice îndoielnice.