cleveteala măruntă a stropilor de ploaie
lucrurile din vitrine răsturnate pe asfalt
prin ochiuri de baltă
umbrele sinilii

umbre
tânjesc
întind spre lumină
ramuri frânte de vânt

hrană
tânjesc după acel licăr de lumină pe care îl au pe chip unii oameni
de parcă Dumnezeu ar fi pogorât în sufletele lor

după oameni tânjesc
cei umili şi tăcuţi
gata mereu să ofere ceva din ei înşişi, o părticică din sufletul lor, celorlalţi
ochii lor lipsiţi de încrâncenare
cearta, neliniştea, nu au loc în interiorul şi împrejurul lor
peste tot, neştiuţi, neobservaţi îi recunoşti după
lumina pe care o lasă în urmă
chiar şi când trec prin ochii de bălţi

par să te întrebe ca pe un frate adevărat,
nu vor să impună, nici să se impună
cum ar fi o lume în care fiecare l-ar privi pe celalălt cu respect şi iubire,
fără resentimente sau ură
dacă fiecare ar încerca să-l înţeleagă pe celălalt şi să-l accepte, chiar diferit fiind
dacă fiecare ar fi dispus să-i dea o mână de ajutor celuilalt
să-l trateze cel puţin ca pe un egal
să-l iubească
cum ar fi o asemenea lume?

dacă n-am fi cu toţii atât de perfecţi
dacă preocupaţi de propria noastră persoană, am avea ochi şi pentru cei din jur
duali atât buni cât şi răi
poate într-o zi
peste o mie de ani
o lume de copii, o lume de sfinţi, nu mutanţi

viaţa mea, rea sau bună
dacă am deveni conştienţi
că nu se termină totul aici pe pământ
cât aspiraţia există
frumuseţea nu moare
în noi
umbre
umbrele albastre
acele reci ale ploii
tânjesc