Poate că lucrurile din jur sunt mai cumplite decât par,
Poate că ele ne privesc, fără să știm, cu o ură infinită,
Poate că aburul roșu care plutește pe străzi e chiar furia unor lucruri,
Poate că ele pun la cale mereu ceva îngrozitor,
Poate că ne pândesc și își ascut ghearele
Să ne sfâșie beregata. N-am știut niciodată ce e în miezul lor ascuns,
N-am știut niciodată ce e dincolo de coaja lor cenușie,
Dincolo de pielea lor de bumbac, de lemn, de tablă, de plastic.
Poate că, țintuite la locurile lor, obiectele se simt părăsite,
Poate cred că nimeni nu le iubește și poate că ele însele ar iubi,
Poate ar vrea să meargă la facultate și să-și facă prieteni,
Poate ar vrea să petreacă împreună Valentine’s Day,
Poate ar vrea să pipăie în noaptea parcului jartiera unei fete,
Poate ar vrea să facă dragoste cu amanta pastorului anglican,
Poate ar dori să fumeze opiu sau marijuana,
Poate ar dori să ajungă la Las Vegas, să joace blackjack,
Poate ar vrea să ciocnească ouă roșii în zilele de Paști,
Poate ar vrea haine noi, poate ar vrea să doarmă în pielea goală,
Încolăcite unele cu altele, în cearceafuri mari de olandă,
Poate ar vrea și ele să nască la Maternitatea Polizu.
Oricum, lucrurile din jur sunt mai cumplite decât par,
Oricum, ele ne privesc, fără să știm, cu o ură infinită.
Comentarii
alma -
Și iată că lucrurile sunt ca oamenii. Eu spun că mai degrabă "poate" decât "oricum". Sunt lucruri de gen masculin și lucruri de gen feminin. Poate lucrurile sunt mai mult decât sunt oamenii. Mai mult decât o "ură infinită", mai mult decât o "iubire infinită". Interesant, dar, pentru mine personal, greu de citit cu majuscule si semne de punctuație.
francisc -
ieri, intamplari din imediata realitate: vizita diavolului. azi, lucrul ne sta impotriva. noi le exploatam. ele sunt the birds -gata sa atace. e starea de nerealitate a lumii, presimtita permanent de poet. e si o fina ironie la apocalipsele noastre si la placerea cea de toate zilele.
citadinul -
alma, comentariul dumneavoastră este concis și deosebit de pertinent. Ati sesizat imediat că lucrurilor li se poate aplica o grilă asemănătoare celei dupa care există și simte ființa umană. Am admirat următoarea judecată pe care o faceti: "Sunt lucruri de gen masculin și lucruri de gen feminin. Poate lucrurile sunt mai mult decât sunt oamenii". În altă ordine de idei, știm că o parte din poezia modernă si aproape integral cea postmoderna desfide orice punctuatie. Dar de aici și până la a spune că lectura poeziei mele v-a fost dificilă pentru că versurile mele încep cu majusculă și că respectă o brumă de punctuație e cale lunga. Vă aflați, cred, sub tirania "canonului" de pe poezie.ro și riscați să nu vedeți pădurea din cauza copacilor. Oricum, va mulțumesc mult pentru comentariu, Mircea Florin Sandru
citadinul -
francisc, ați spus în trei rânduri ceea ce un comentator/comentariu prolix ar fi spus în trei pagini. Ați sintetizat în 46 de cuvinte (le-am numărat!) ceea ce poemul spune în 150. Asta zic și eu intuiție critică. Vă mulțumesc! Mircea Florin Sandru
alma -
Stimate domnule Sandru, nu, nu mă aflu sub nici un canon. Primul și singurul pe care l-am ascultat în acest sens este domnul Leoveanu, el mi-a sugerat, încă de acum vreo 20 de ani, de a scrie "liber, fără constrângerea majusculelor, a semnelor de punctuație". Dar: unele poezii trebuie constrânse, poate. Cum ar fi cea de aici. Eu doar am fost sinceră.
Ela -
cred că a scrie despre ura încapsulată în obiecte - includ aici lucruri și oameni - fără a transgresa spațiul liricii și al poesis-ului, fără a cădea în patimă și sentimentalism, este dificil, iar aici poetul reușește să transmită mesajul direct, să uzeze metafora doar pentru a sublima afectele și a le face transmisibile în "gând secund" nu în impuls brut. unele îmblânziri sunt imposibile, dacă atingem "coaja cenușie", va erupe ura. iar senzația că ești înconjurat de o ură multiplicată la infinit - căci infinite sunt obiectele dimprejur - este de netrăit. și aș adăuga: ele, obiectele, sunt interioare. de aici imposibila fugă, apărare, luptă. să căutăm obicetele cu scoarță sidefie, în miezul cărora se naște perpetuu iubirea? nici aceasta nu ar fi o soluție viabilă, decât pentru un timp prea scurt. și atunci? poate că aș vrea să văd următorul poem, despre iubirea obiectelor. pentru a întregi lumea dinăuntru, dinafară.
vladimir -
Respect si detest, din ratiuni diferite, orice demers care se fundamenteaza pe caracteristicile lui "poate"... nota de slabiciune omeneasca si mai ales recunoasterea incapacitatii fiintei umane de a emite judecati cu valoare de "adevar absolut" (discutie lunga treaba aceasta cu adevarul de aceea am preferat ghilimelele) ofera calea spre o lirica a fragilului, cu posibilitati de expresie mai ales la nivel de traire decat de idee (am eu convingerea ca omul "se intristeaza" si "se veseleste" mai profund prosternandu-se decat folosindu-si mintea pentru joc)... detest insa acest "poate" ca pretext pentru construirea unei logici gaunoase prin care sa justificam faptul de a ne refuza sensul fiintarii prin recurs la un viitor asezat sub semnul indeterminatului. Cred ca autorul a fost nehotarat din punctul de vedere al strategiei poetice pentru ca insiruirea unor momente care se vor puncte obligatorii de trecere pentru experienta individului mi se pare prea extinsa, in masura in care este lesne de constientizat ca o descriere exhaustiva nu poate fi realizata din ratiuni ce tin inclusiv de revendicarea omului de la culturi diferite... deh, tentatia universalului. Nu ma mira insa scindarea, tipica gandirii europene, intre individ si natura respectiv perceperea acesteia din urma intr-o maniera nefasta... intotdeauna am fost obsedati sa ne despartim de natura fie si simbolic prin garduri, ziduri etc imprejmuindu-ne doar de obiecte moarte (lemnul patului, piatra de la intrare etc)... ideea insa are ceva copilaresc in ea in masura in care temerile fiintei umane au mai intotdeauna ca temei ignoranta si teama de cunoastere, frica de comuniune, nevoia de a ne delimita in clasica si prafuita schema obiect-subiect.
citadinul -
Ela, Textul dumneavoastră este cele mai bun (nu neapărat favorabil) comentariu facut vreodată unui poem postat de mine pe un site literar. Ideeea, parțial acceptată, că un poet este dublat totdeauna de un foarte bun critic de poezie se adeverește în cazul dvs. Ați intuit exact sensurile subliminale ale poemului și vă sunt recunoscător pentru decodarea foarte fină a "țesăturii" mele lirice. Vă mulțumesc!
citadinul -
actaeon, Comentariul dumnevoastră trădează, încă din pornire, un soi de iritare pe care nu cred că-l merit. Spuneți că detestați construcțiile poetice dubitative (acel "poate" vă face să luați foc) și sunteți adeptul unor versuri sentențioase, apodictice, care să nu trădeze teama insului față de universul înconjurător. E dreptul dumneavoastră să fiți cavalerul fără frică și fără prihană, cum, la fel, e dreptul meu să cred că obiectele exercită asupra mea o agresiune ocultă. În orice caz, aveți stofă de critic, argumentația are o logică aparent imbatabilă, sunteți un scriitor cultivat, drept pentru care imi scot pălăria. Să auzim numai de bine, Mircea Florin Sandru
vladimir -
Mircea imi pare rau ca s-a inteles drept iritare ceea ce s-a vrut a fi o simpla constatare a dimensiunii duale in care poate fi perceput "poate"... imi asum insa vina de a nu fi stiut sa fiu mai explicit. Multumesc pentru cuvintele dumitale dar imi stiu locul si imi place sa cred ca nu sunt in pericolul de a ma rataci dincolo de pozitia de om care scrie poezie din placere si lasa uneori opinii cu privire la creatiile altora, fara pretentii de critica literara in adevaratul ei sens.