încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie așteptînd pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părțile sufletului
mi-a făcut zgîrîieturi pe față pe mîini acum
m-a lăsat în voia soarelui care
s-a repezit hulpav
în mine

deocamdată e cald și bine durerile au ieșit
prin toți porii să se usuce
în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt
chiar dacă pașii următori le vor șterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge poate
în zborul tău vei privi la un captiv
în carne străină

astăzi
toate gările sînt închise nici un tren
nu mai pleaca distanțele se parcurg pe jos
e ziua în care cei care știu să meargă
învață pe alții cum
să se piardă

cîteodată mă simt privit cîteodată
cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi
e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat de
trăire

ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat
darul acesta de a face pe toți oamenii să fugă
de mine mi-a explicat
eu nu am nevoie de ei trebuie doar
să stau în picioare fără prea multe bagaje
ca să urc în primul suflet ce pleacă
din lume

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu
de alint
mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli
cînd o să cadă prima zăpadă

cît mai stau în orașul acesta îți dau întîlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu
ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aștepți îmbrăcată în galben eu
am să vin în mîneca scurtă și cu sandale
ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vîntul

tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămîne să povestim despre numeroasele noastre
victorii
sau să mă urc în primul tren care iese din mine

încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni