am intrat într-o fundătură
după o boltă promițătoare de zorele
strada timpului mărunțit am confundat-o ce
pot să fac merg înainte pe lângă tencuiala zidurilor pe care-o aud zuruind în urmă
acoperindu-mi urmele /poate?
-am uitat ce voiam să zic-
mi-e al naibii de sete!
lângă fiecare scară prăbușită-n pavaj: un burlan găurit
se urcă până-n cerul mansardat în acoperișuri
arcuit ca acest caldarâm zgrunțuros
de care fuge și iarba pe margine/ desculță/ pe
vârfuri abia atingând baza clădirilor
mă uit în spatele meu la intrarea ce se duce
ca o planetă-napoi
poarta spre visul lăsat în lumea din urmă
parcă aș merge pe dâra unei roți
încerc să găsesc o ușă
dar peste toate deschizăturile
zidul a crescut ca un mușchi
doar un petic de oglindă prizonieră-n zid:
(de mult nu zărisem o față prietenoasă!)
merg rezemată hârșind
varul zidurilor colorat roșu sau verde cu
obrazul mâncat făinos zgomot de tencuială căzută
la fiece pas
umbra mea se alătură tot mai mult
întunericului din iarbă
descopăr că pământul e rotund
de câte ori urc în turnul chindiei
și eu sunt în mijloc sunt centrul
se vede că azi nu am atâta inspirație
nu pot întineri zidurile nu pot da viața de demult fantomelor
pe care le simt în aerul tot mai greu de respirat
amestecate cu praf
să crească acum din ruine pilaștri terase scări monumentale pe lângă care se-nalță zidurile de bazalt cu baghete-n ferestre/ bandou/ balustru/ crenelul dantelat/ cornișe ancadramente până la acoperișurile strălucitoare de teracotă smălțuită galben verzui și-năuntru podurile mansardate deasupra bolților în ogivă
și sub ele pilaștri coloane statui
să mă integrez în curtea veche în sala tronului
s-aud pașii care sperie ecoul cuibărit în colțuri
și stârnește praful de pe icoane
ca pe stolul de porumbei din fața primăriei
nu e decât o stradă ronțăită de timp
să mă prindă cineva de umăr și eu să mă-ntorc încet
s-aștept să mă cheme pe nume (oare cine sunt?))
ceva îmi atârnă în jos ce e sabie sau evantai?
răsucesc spre camera de filmat capul ca-n peniță semnul întrebării
Comentarii
christian -
...Există o imagine obsedantă în textele tale ( vezi și...Mă vezi, treci atât de aproape, ne vezi........) pătrunderea într-un anume spațiu închis. A merge pe o stradă înseamnă a merge prin timp. Dar încet, pe nebăgate de seamă, strada devine ruină.Iar dincolo de bolta de zorele nu te mai vede Dumnezeu. Este limpede o metaforă a trecerii "dincolo", de unde și setea, bine știută din credințele și ritualurile funerare. Vorba lui Sorescu: problema se pune că odată intrat aici, nu mai ai cale de întoarcere. Doar Orfeu a avut darul blestemat de a privi înapoi. Ai știința imaginilor vizuale puternice și, lucru pe care se pune puțin preț azi din neștiință sau superficialitate, al coerenței acestor imagini. Aici, un "paradis în destrămare" prin care rătăcești într-o singurătate apocaliptică. Exemplu al acestei coerențe: imaginea Turnului, adică singura ieșire posibilă din acest spațiu închis de ziduri și flori dar impenetrabil: ÎN SUS. Și faptul întâmplător că turnul se numește Chindia (adică un timp de maximă "înflorire" a zilei care coboară însă înspre apus) ține de aceea și bine strunită coerență imaginară. Încerc să înțeleg dacă meticuloasa descriere arhitecturală din ultima parte intră în antiteză cu inefabila perdea de zorele de la început. Dar mi se pare că este un fel de "topire în piatră" în această bruscă schimbare de registru în care "eu" dispare. Este ceea ce îmi place să numesc "complexul Anei", căci am mai găsit imagini de acest tip în care anima se vrea zidită, ca semn al morții dar - oximoronic - și al (în)durării indefinite în/prin piatră. Vezi imaginea oului din poemul citat și în paranteza de mai sus. Absolut similară cu cea a turnului, ca regresie la origini și barbian "palat de var". Și mai e ceva: eul se instituie CENTRU doar în momentul ascensiunii în turn. Acum - de la Grigore Alexandrescu citire - ar trebui să învie Marea Fantomă a Trecutului. Ceea ce nu se întâmplă. Căci nu mai suntem romantici și ruinele nu se mai adună ca într-un "reverse" cinematografic într-o arhitectură.Am perceput și o discertă auto-ironie aici. Enumerarea aceea arhitecturală din final care m-a deconcentrat puțin inițial am înțeles-o în cele din urmă ca pe o serie dezarticulată de strigăte de ajutor de acolo din înălțimea turnului. Doar din zidita Ana nu rămâne doar asta: cântecul/plânsetul din ziduri?
Ioana Dana Nicolae -
Christian, ai observat foarte bine meticuloasa descriere arhitecturală medievală, credeam că am și reușit s-o fac să se vadă înălțându-se, înseamnă că mai am de zidit... Am incercat să reînvii pentru o clipă ruinurile, am călătorit puțin cu un aparat de filmat într-un alt timp. Mă bucur că ți-am declanșat alaiul acesta mitologic. M-a atras intotdeauna turnul, da.