Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneți-le cum vreți, dacă nu credeți în așa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârșit. Nu te poți eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu știu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac și fac parte din acea comunitate în care alții, necunoscuți mie, suferă vreo nedreptate. Profesional, eu cred că oamenii pot fi înlocuiți, dar costurile de înlocuire sunt de cele mai multe ori mai mari decât acelea de a încerca să mulțumești, atât cât se poate, fără a pune în pericol organizația, pe cel care dorește să plece, și să depășești chiar acest ideal, ajungând la a-l motiva să rămână. Aici nu suntem profesioniști, dar avem cel puțin un interes comun: literatura. Nu ne-am adunat forțați de împrejurări sau pe criterii geografice. Prin urmare, hermeneia nu există fără fiecare dintre noi. Fiecare membru care vine ne îmbogățește, orice plecat este mai mult decât o pierdere, indiferent dacă plecarea s-a datorat neadaptării sale sau greșelilor comunității față de el.

Mi-am dorit ca hermeneia să ajungă un loc în care singurele criterii după care să ne judecăm să fie acelea legate de scris. Mi-am dorit să nu existe reguli aici. Dar aceasta este echivalent cu a spune că mi-aș dori să existe o formă de organizare socială fără reguli, ceea ce știm cu toții că este imposibil. „Comunitățile” virtuale funcționează ceva între o „societate” (luați vă rog sensul juridic al acestui cuvânt”), club și organizație. Suntem ciudați, pentru că nu ne cunoaștem. Avem tendința de a ne comporta mai lejer decât într-o societate sau un club privat, pentru că ne simțim protejați de interfața computerului. Pe de altă parte, ne este foarte dificil să rămânem reci și indiferenți în interacțiuni, pentru că nu ne este în fire să ne comportăm ca și când celălalt nu ar exista în sine. Vrem să fim tratați individual, dar în același timp vrem să ne bucurăm de căderea în masa indefinită a internetului, a lipsei unei relații față către față, unde, cu toții știm, și de cele mai multe ori respectăm, o grămadă de reguli nescrise.

Mi-am dorit acum foarte puțin timp să renunț la a modera activitatea pe hermeneia. Abdicasem. Sunt obișnuită în viața de zi cu zi cu un sistem adversativ. Nici nu aș putea trăi altfel. Pentru mine totul este dezbatere, schimb de idei, de opinii. Mulți dintre prietenii mei cei mai buni sunt colegi de breaslă. Pentru că, ieșiți din sala în care am fost adversari, continuăm discuțiile la o bere. Pentru că dreptatea nu e un fum alb care să se ridice de la sine deasupra capetelor celor care o dețin. Pentru că învățăm din argumentele celuilalt și ne construim logica răspunsului pe logica replicii partenerului de discuție. Combatem ideile, ne certăm până în pânzele albe, dar niciodată nu confundăm omul cu ideea. Între noi, în discuțiile noastre, nu avem nevoie de arbitru.
Am rămas moderator pentru că eșecul și pierderea ar fi fost numai ale mele. Eu nu știu să-mi plâng de milă; m-am întrebat dacă nu cumva așa este, a fi moderator este incompatibil cu a scrie pe site-ul respectiv. Și ajungem la adevărata problemă:

Care este rolul moderatorului pe hermeneia? Este el un judecător? Reprezintă moderatorul o formă de „putere”? Așa l-ați simțit cei mai mulți. Eu în general nu explic lucrurile evidente. Dacă mi se ridică o problemă vădit falsă, mi se pare inutil să o combat, pentru că de fapt interlocutorul știe din start că nu are dreptate și nu mă provoacă la un dialog, ci se preface. Așa și aici. Cred că este foarte transparent: moderatorul doar intervine pe site. Lucrează cu regulamentul, bunul simț și... cam atât. La început mi s-a părut imposibil. E ridicol, mi-am spus. Cum să moderezi fără a avea la îndemână nici un instrument „coercitiv”? Moderatorul nu ia absolut nici o decizie de sancționare. Singurul său rol se rezumă la ceea ce vedeți pe site, plus monitorizarea abaterilor. Atât. Prin urmare, nici polițist nu este. Cum ați reacționa oare dacă v-ar opri poliția pentru că ați trecut pe roșu și v-ar ruga frumos să nu se mai întâmple, aducându-vă aminte că regulile societății în care trăiți sunt că nu se trece pe roșu? Tare mi-e ca i-ați râde în nas. Ei bine, surprinzător este că aici nu se întâmplă așa. Prin urmare, zic eu, ori hermeneia are oameni cu mult mai multă conștiință, pe care este suficient să îi rogi, ori poate aceia care se revoltă și îl acuză pe moderator de interese obscure și exercitarea fără discernământ a puterii... joacă un rol.

Dar vedeți voi... moderatorul este și el membru al acestui site. Scrie. Poate unii au impresia că asta îl face „coruptibil”. Pentru mine fisura acestei idei este evidentă. Pentru a exista corupție, trebuie ca persoana respectivă să administreze o formă de putere. În realitate, fiecare dintre voi ar putea, văzând un atac la persoană, de exemplu, să atragă frumos atenția celui care o face. Numai că tare mi-e că ceilalți i-am sări în cap „cine ești tu măi să îmi atragi mie atenția?!”, pentru că pe noi, dacă greșim, de multe ori asta este ceea ce ne doare, ce drept are celălalt să ne atragă atenția, alegând să ignorăm principalul, și anume că am greșit. Aici nu se aplică principiul să arunce cu piatra cel care n-a greșit. A-i atrage atenția cuiva că nu face bine ce face nu înseamnă că l-am și judecat și i-am și aplicat o pedeapsă.

Așadar, dragii mei, vă invit să fiți moderatori pe hermeneia la rândul vostru. E o muncă gratuită, la fel ca aceea de editor, implică timp consumat și nervi tari. Nu are nici un fel de satisfacție în sine, decât aceea că, din când când, reușește să oprească un scandal sau să îl facă pe un membru al site-ului să se simtă că nu e singur dacă e atacat sub centură. S-ar putea să fiți persoana cea mai puțin plăcută de ceilalți că deh, nouă nu ne plac regulile și încă și mai puțin aceia care ne atrag atenția că le-am încălcat. Pe mine nu mă deranjează, nu sunt aici să-mi fac prieteni... dar nici dușmani.

Un singur amănunt doar: eu sunt pregătită să fac un experiment. De astăzi începând, pentru o perioadă de 3 luni de zile, nu voi mai publica nimic pe hermeneia. Nu am venit aici să fiu moderator, ci să scriu și să am un feed-back de la ceilalți. Eu știu să deosebesc un comentariu sincer critic de unul răuvoitor sau unul sincer lăudativ de unul lingușitor. Dar poate alții nu. Sau poate alții vor crede că eu nu știu. Sau că pot fi determinată să acționez altfel ca moderator, bazat pe laudele sau criticile lor. Poate unii cred că aici stă puterea, ceea ce e greșit, pentru că, așa cum arătam, lipsește complet instrumentul coercitiv. Singura mea armă este apelul la conștiința noastră.
La finalul acestei perioade, mă voi hotărî dacă aceasta se va transforma în ceva definitiv. Poate voi sugera consiliului editorial ca moderatorii să nu mai fie membri activi hermeneia. Poate de asta este nevoie, în cele din urmă.