trăiau în moara veche dintotdeauna
într-un colț, mingile săreau de perete
din cuburi construiau case noi cu ferestre mari
și holuri largi pe unde soarele să se așeze direct la masă
copiii lor erau atât de fragili
undeva, pe birou cărți despre aștri
o evanghelie a fluturilor
bunicul avea aripile albe
vorbea rar cu mâinile ascunse sub felon
bedernița și celelalte însemne le scotea în zile de sărbătoare
când se adunau în stol toți fluturii pământului
pornind să zidească un nou tron în cer
aerul avea atunci o intensitate aparte
te durea pieptul să îl inspiri
cald
puternic
ca o flacără
fluturele alb cobora din ceruri umed de lacrimi
vesel
strigând
parcă aș face o tumbă prin iarbă ca atunci când mama
mă chema la masă
am cinat alături de o altă Maică
într-o noapte au venit și au luat copiii
nu au știut cum să reacționeze
i-au lăsat să-i ia
să-i ducă la școală
deși cei ce veneau nu știau să zboare
apoi au lungit între file
trupul subțire al părinților
în somn am auzit foșnet de aripi
nici un strigăt
am mai avut timp să dau la o parte aburul de pe geamuri
să privesc acolo
marele fluture stătea în picioare
așa voise să moară deși aripile lui zăceau sfâșiate
și nu mai erau albe
iar oamenii aceia ce se hrăneau flămânzi din trupul lui
deveniseră muște
și căpătară culoare...