un fir de iasomie
o floarea-soarelui
o ramură de trestie
un pod de lumină sunt
între cer şi pământ

atâta solitudine în bucurii nestăvilite
încât
fierbinţeală nopţii
pare
o carnivoră plantă.

ochiul
contemplă floarea
se joacă cu liniile conturulul
pipăie albinele
care unesc contrariile
întregesc unitatea.

un timp al îngerilor neprihăniţi întinde
până când
sămânţa din floare
încolţeşte în inimă.

un vrej se despride din tainice gânduri
atinge
iasonia
floarea-soarelui
trestia

înfloreşte

întreg universul este străbătut de o reţea de frunze şi flori
un adevărat pom de iarnă

sfera- rostogolită de mâna ce stoarce libertăţi agresive
se sparge
într-un cerc imperfect
în care
femeia cu sâni în loc de ochi
strigă după ajutor

prin spaţii reci de trecere
nu-i nimeni
şi totuşi
lumea nu-i goală