-Omagiu lui Gherasim Luca-

Cel considerat a fi într-o perfectă imobilitate
împinge pe cel care pare a se mişca, într-o alunecare,
reuşind să producă o substanţă fixă, imuabilă..

precum în ciuda opririlor sale abundente,
un altul pare agitat în jurul său, frenetic în sine

cel ce se mişca sau nu, într-un colţ neluminat
sau poate cel ce se strecoară printre paşii celui care nu
cel care se odihneşte în centrul turbulenţelor
părând că mişcă până şi aerul care stă şi dă
dând impresia că mimează imuabilul
putând fi desigur complet imobil
(şi locuind într-un imobil inutil)
sau fiind într-o mişcare a mobilităţii sale suplă
dar lăsând să se creadă curajos că trece,
din dualitatea dublă
statică, curioasă, într-o stare sedată
vag sugerată..

şi toate acestea personaje asemănându-se între ele
depăşindu-se între ele cu un fel de curiozitate piezişă
excelând în arta de a sta nemişcate
împingând totul şi toate, dar de fapt frânate
tot ce trece ori ce nu trece peste tot
având aerul perfectei depăşiri pe loc
în timp ce tu ce eşti mereu deplasat de mimare
născut la fix şi mutat într-un colţ al nemişcării, în perpetuă mişcare.