mi-am adunat
zilele albe şi zilele negre
le-am capsat între coperţi
îmbrăcate în piele albastră
în ton cu tăcerile stufoase
ce împodobesc poveştile
ca mustăţile faţa bunicului

multă vreme nu găseai în mine
decât un calendar
cu file roase la colţuri
nici timpul nu mai trecea prin el
îmi plăcea să mă rănesc singur
un vechi obicei păgân
deschideam cu stoicism
rănile gândurilor
sângerau privirile rănite
câinii se săturaseră
să le mai oblojească
cu limbile lor calde

oamenii se exilaseră de multă vreme
în beciuri în poduri
în fiecare casă respira o insulă
de aceea primăvara nu putea începe
şi oraşul avea rănile nelinse
stătea tolănit în uitare
ca un rănit pe patul său de campanie

doar eu şi oraşul meu
am rămas cu rănile neoblojite
cum rămâne în tine
ca într-o pivniţă printre sticle cu amintiri
o dragoste neîmpărtăşită