la început m-am întrebat
cum să-mi petrec noaptea într-o clădire
care are pe ziduri bulina roşie
de avertizare seismică
o stea a lui David pe tencuiala caselor
ameninţate de holocaust
în prima noapte am visat
cum mă clatin între preotesele lunii
pe străzile din Pompei
la porţile oraşului aşteptau îngeri întunecaţi
ameninţând din carele de luptă apoi m-am trezit
un mort adâncit în cearceafuri
înainte de a-şi depune sufletul
învelit în teamă un trofeu
la picioarele solului morţii
auzeam cum se desprind faliile din creier
printre crăpăturile zidurilor
în întuneric simţeam şobolanii cum se hârjonesc
chiţcăiau rupeau cămaşa de in a tăcerii
sirenele de la ambulanţă
şi apoi toate femeile din viaţa mea
în halate albe de paramedici
mă legau pe targă la aparate
surâzând fermecător
îmi spuneau că sunt păsări din altă împărăţie

am aţipit îmi spun şi aud şoaptele celui ce doarme
înăuntrul meu paşi
cei dintâi noctambuli se întorc din cluburi
e semnul că ziua este la o staţie de metrou depărtare
vecinii mei nu dorm niciodată ca oamenii
în paturi
pleacă pe înserat şi beau cu sete
în fiecare seară invocă într-un ritual
oraşul de sub ziduri cad extenuaţi
în braţele umbrelor de dincolo
le cheamă în ajutor
mai bine pierim la pieptul femeilor noastre
îşi spun dar nu ştiu ce spun

în fiecare femeie se ridică noaptea
un bloc cu zece etaje
în temelie îi bate năpraznic inima
pe pietre au lipit buline roşii
printre crăpături se aude iarna
cum toarce ca o pisică
bărbatul urcă sfios pe scara de incendiu
i se aprind călcâiele mai întâi
se topeşte încet
curge printre ridurile ei un balsam

aud sirenele cum se îndepărtează
întotdeauna când se luminează
mă simt ca un bulgăre de silicon
topit în venele tale
mă revărs o lavă târzie
acoperindu-ţi ultimele stele
ce mai sclipesc pe cerul din ochi