Copacul-Prinț ce se-adâncește-n cer
Și depășește conul de lumină
Rodește atunci când stele albe pier
Și sufletele noastre i se-nchină

Prin seva lui se caută pioși
Și se sărută îngeri cu sfială
Precum în visul unor morți frumoși
Jertfa de fum învie-n catedrală

Căci între rădăcini i-a putrezit
Extazul unui demon ce-nneștire
Bolnav de geniu-odată s-a trezit
Și-a-nnebunit de-atâta fericire

Doar vârful său - căzând în vechi litanii
Șoptește "Eli, lama sabahtani!"