de fapt timpul nu trece
se petrec însă lucruri absurde
în loc să le anatemizăm
așa cum se cuvine
cu toată sfințenia aia placentară
care ne făcea să rîdem în miez de noapte
începem să le privim fascinați
le facem altare în pronaosul obișnuinței
pînă cînd cineva mai cu experiență
ne spune că acolo nu se pun altare
iar noi ca proștii le împingem mai în față
tot mai în față pînă umplem lumea noastră
din ce în ce mai mică
și mai cususunjos de tîmpenii
la care ne închinăm tremurăm le sărutăm
ne gudurăm le lingem ne drogăm cu ele
fără să ne dăm seama
că am îngămădit atît de multe
încît nici dumnezeu nu mai încape
în sfînta sfintelor lui
iar atunci cînd ne dăm prea tîrziu seama
că dezdumnezeirea asta
ne-a făcut temporali
începem să aruncăm ca bezmeticii
viața în curtea bisericii
bucată cu bucată
ban peste ban
tinichea după tinichea
cadavru lîngă cadavru
amintire și reamintire
aruncăm totul cu disperarea aceea a corăbierilor lui Iona
doar doar vom mai salva ceva
un capăt de dumnezeu
o bucată de viață adevărată
un sărut o mușcătură un orgasm un fior
o spaimă adevărată sau poate măcar o speranță
cînd pronaosul naosul sfînta și prea sfînta
rămîn goale
pustiul ne rămîne pustiu
iar dumnezeul absent
doar o umbră de fum de tămîie
pe o bucată de tablă coclită
ne dăm seama că timpul nu există
doar noi l-am îndumnezeit
pînă a devenit moarte