aleg un ținut sterp/ limbă uscată/ aruncă hainele pe marginea fosei/ și se înfig înăuntru/ perechi/ o iarnă întreagă/ până iese un prunc

bărbații curajoși țopăie în jurul femeilor
nu au pene viu colorate
nu sfârtecă prada cu un singur glonț
în inelele de pe piept nu se cuibăresc larve de lampyris noctulica
în fiecare zi țopăitul e tot mai vioi

femeile își desfac ultimul nasture
crusta se despică de parcă ai frânge în două o turtă
din mijloc dragostea supurează

bărbații cară pereți scormoniți prin gunoi
înăuntru va încolți pruncul
sunt odăi ce alunecă noaptea din cuva de piatră
și bufnesc de trotuar

le găsesc răsturnate

se înlănțuie/ și se leagănă/ spre ultimul sărut/ când flămânde/ femeile devorează capul amanților/ mestecă amintirile/ icnind/ cu șoldurile lipite