DUPĂ CE a dat la iveală, în mai bine de patruzeci de ani, peste douăzeci de volume de proză, Mircea Horia Simionescu surprinde (şi chiar contrariază) lumea literară prin publicarea, către finele anului 2010, la editura târgovişteană Bibliotheca, a unui volum de aproape 450 de pagini intitulat „Versete de unică folosinţă”. Surpriza este şi nu este îndrepătăţită, iar cei contrariaţi se vor dumiri curând. Mai întâi, pentru că revistele „Vatra” din Târgu Mureş şi „Litere” din Târgovişte au deconspirat, de câtva timp, preocupările lirice ale prozatorului. Apoi pentru că este ştiut faptul că, în adolescenţa sa târgovişteană, Mircea Horia Simionescu născocea, în stil avangardist, alături de colegii şi prietenii săi Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, nu doar reviste manuscris într-un singur exemplar, dar şi plachete manuscris de poezie, astfel că a adunat, după spusele proprii, peste 800 de titluri. De care nu se ştie ce s-a ales, deşi n-ar fi tocmai imposibil ca, într-o bună zi, scriitorul să ne surprindă şi prin publicarea versurilor/ versetelor de adolescenţă, aşa cum a făcut-o în 1987 cu „Trei oglinzi”, un jurnal redactat între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1946, adică la vârsta de 18-19 ani. Jurnal care, uşor retuşat în vederea apariţiei (aşa cum am afirmat-o – şi nu mă dezic – într-un comentariu pe care i l-am dedicat la vremea cuvenită) ne pune în faţă un tânăr aflat la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate din care nu putea să iasă decât Mircea Horia Simionescu, autorul „Ingeniosului bine temperat” şi al altor scrieri livreşti, insurgente şi ludice. Tot aşa cum din eroul „Romanului adolescentului miop” nu putea să iasă decât Mircea Eliade. În sfârşit, al treilea motiv pentru care cei miraţi de apariţia acestui volum de versuri/ versete or să se dumirească ar fi acela că aici nu aflăm, în realitate, un alt scriitor decât cel pe care-l ştiam (şi nicidecum unul care lunecă pe o pantă a liricizării de circumstanţă), ci acelaşi autor livresc, ludic, ingenios (şi deloc intemperant), subtil, cultivat, ironic şi amar, jubilant şi serios şi chiar iluzionat şi lucid. Cartea sa de versuri reprezentând, aşa cum afirmă un tânăr recenzent, o „verigă lipsă”. Dar nu neapărat veriga lipsă ce evidenţiază şi mai bine legătura dintre opera lui Mircea Horia Simionescu şi cea de grup a generaţiei optzeciste (legătură de necontestat, realizată, deopotrivă, în spirit şi în literă), ci veriga care închide (ca să mă exprim astfel, pentru că în cazul lui M.H. Simionescu lucrurile nu sunt deloc încheiate) cercul propriului demers literar. Iar veriga aceasta leagă mai bine, în acest cerc, ultimul roman al scriitorului, „Cum se face”, care a intrigat şi el unele spirite critice, definit acum mai bine ca operă ludică, dar şi ca expresie a unor frământări creatoare şi existenţiale.

SPIRITUL ludic şi metaliterar, în forma acelui borgesianism trecut prin Caragiale despre care am mai vorbit cândva, este detectabil şi în versurile (versetele) scriitorului, pe care el le declară, franc, suprarealiste şi supuse în chip decis dicteului automat. Ludic (dar şi serios!) este prospectul pe care cu umor, dar şi plin de prevedere, autorul îl aşază în faţa volumului său, ca în faţa oricărui produs farmaceutic, ori ca în faţa unei obiect de utilitate casnică în care s-ar putea să-ţi prinzi degetele sau alte părţi ale corpului. Şi la care, dacă n-ai niciun fel de ingeniozitate tehnică, ar fi mai bine să renunţi, rămânând pe mai departe la strămoşescul cuţit. Sau la vechea bardă. Cum sunt sfătuiţi să facă toţi cei „crescuţi în rezervaţii şcolare”, cărora „produsul” le poate provoca grave alergii. Scurtând vorba, iată o precizare ce n-ar fi sunat deloc rău nici în Cabaretul Voltaire din Zürich, la 1916, nici în preambulul romanului „Cum se face” din 2002: „Visul şi produsele lui vomită omeneşte, «intenţiile» discursului oniric urmăresc să cultive şi erorile, spiralele fractale, anamorfozele, haosul. Negliljenţele de expresie, abaterile de grafie etc. rugăm a fi îngăduite şi iertate: visul nu cunoaşte gramatică. O vorbă în plus: lucrurile lumii, din start neterminate, sunt menite să rămână neterminate. Omul, ca verset pe pământ cercetător, să ia negreşit untură de peşte”. Şi tot aşa, în preambulul cărţii de acum n-ar distona deloc răspunsul pe care André Breton îl dădea unui oarecine care tot insista să i se desluşeaască mai pe şleau cam ce-a vrut să spună Saint-Pol Roux în cutare poem: „Saint-Pol Roux n-a vrut să spună nimic, pentru că, dacă ar fi vrut să spună, ar fi spus-o”. Cu adăugarea, însă, a unei nuanţe: Mircea Horia Simionescu vrea să spună, aşa cum visa odinioară părintele „Doamnei Bovary”, chiar nimicul. Fără-de-sensul. O arată în profesiunea de credinţă aşezată în faţa romanului „Cum se face”, vorbind despre „intenţia nebună de a da expresie caligrafică acelui suveran Nimic întrevăzut de Flaubert”. Şi o repetă aici, în poemul „Pe gânduri”: „citind acestea veţi spune/ împreună cu criticii vânători de mişcare/ deopotrivă cu amatorii de povestiri/ eventual povestiri cu învăţătură/ (hrană considerată viu energizantă până-n/ pragul morţii cu staţii după împrejurări/ şi leagăne pe la serbările şcolare/ dar de ce nu şi-n bătaia televizorului)/ veţi spune indignaţi de enunţurile acestea/ n-au niciun înţeles şi/ (tu care intenţionai să pui notă în catalog)// te vei minţi şi mă vei minţi:/ ar fi prea frumos şi potrivit cu intenţiile mele/ aş muri împăcat/ cu toată râvna şi perseverenţa/ încerc de-o viaţă să lustruiesc neînţelesul/ să şlefuiesc obiectul până la miez/ să rămân cu miezul/ cu fără-de-sensul visat în copilărie/ cu acel nimic infuzat în toate/ creponat afară pe când îl împing de-o viaţă/ în butelii şi interioare”.
Poemul de mai sus este, evident, o artă poetică, aşa cum sunt şi altele în volum. Mai mult decât atât, s-ar putea spune că mai toate textele conţin măcar o reflecţie metaliterară sau, de nu, un background metaliterar sau intertextual. Dar micul paradox al poemului reprodus este acela că, pledând pentru neînţeles, el pare destul de limpede în mesajul său, pe care şi-l contestă. Evident, aceasta se întâmplă mai rar, pentru că poetul Mircea Horia Simionescu este (ca şi prozatorul) un maestru prestidigitator, care ştie să încurce de minune cărţile şi să ne fure ochii. Poate ar fi locul să vorbim puţin despre suprarealismul şi despre dicteul automat pe care jură poetul, spre a le defini natura (mai mult sau mai puţin conjuncturală în cazul de faţă). Dicteul automat (venind după hazardul dadaist al tragerii cuvintelor din pălărie) a fost definit, evident, ca un principiu (având şi o evidentă bază în revelaţiile psihanalizei). Dar „automatism psihic pur” e mai greu de spus dacă a fost în chip efectiv vreodată, el devenind repede o metodă de creaţie şi, fără îndoială, o strategie. Majoritatea poeţilor, fie ei din prima generaţie a suprarealiştilor, fie din cea de-a doua, au utilizat nu dicteul automat, ci metoda dicteului. Cu alte cuvinte, au creat un discurs asemănător unei emisii spontane a subconştientului, care era, însă, de obicei, rodul unei strategii de producere a textului. Ca şi dicteul suprarealist, şi onirismul presupune un stil, o metodă, o strategie. Un ca şi cum. Dar lucrurile sunt, în această zonă, greu de demonstrat, planurile sunt greu separabile, iar ceea ce contează nu e, la urma urmei, nici principiul, nici metoda, nici strategia, ci rezultatul. Dacă ar fi să încercăm o situare a suprarealismului din poezia lui M.H. Simionescu, ar trebui să-l considerăm unul de a treia etapă, adică unul în care dicteul automat nu e doar o metodă, dar şi o temă (şi încă tema principală), împlicând discursul metaliterar, nelipsit, în unele momente (şi încă în cele faste), de ironie şi chiar de un iz parodic; şi nu mai puţin de o dispoziţie ludică: „Poezia înzestrată cu toate veninurile provocatoare/ de dezgust: cea clasică încălţată în ghips e prea/ rostogolită lipicioasă pe ambele părţi ca hârtia de/ muşte în timp ce zbârnâie prea-supusă undelor/ radio (şi poate nucleare) iar cea de mai aproape/ rău (şi mereu mai rău) dublată de contrafaceri imitaţii/ de duzină schime consumate de îndrăzneli şchioape/ coropişniţe dări de seamă şi alegeri spectacole/ scrise şi şchiopătate la/ pentru colţde stradă/ amintirile nasc pui vii chiar cele recent sugrumate// dacă nu l-ai cunoscut pe rabindranath tagore/ vino pe înserat la capşa să ţi-l prezint artilerist” (fără titlu); sau: „cum de n-ai observat domnule? scheletul poeziei universale/ stă în picioare lângă uşă îi zdrăngăne armura/ stă pe brânci şi geme adesea ţipă însoţind sughiţul/ stă neînsufleţit pe-o banchetă şi strigă: iată esenţa/ oh ah văleu şi vai-vai helas oimé niciodată/ nicicând arde doare mă rup te fac bucăţi vai mie/ zdrobeşte-mă îndoaie-mă e mai cumplit decât moartea/ preferabilă împuşcătura pe nevăzute, amintirea ghilotinei// veni din vale şi ionică şi spuse singurătăţii piscului:/ hai şi nu mai bate plaiul cu versurile străvechi/ nimic din ce e veşnic şi adevărat nu supravieţuieşte/ o jumătate de oră”. Polemic, aşadar (dar şi ingenios, şi spontan, şi inteligent, şi surprinzător, şi producător de mici jocuri de cuvinte poetice, metaforice, precum acel „amintirile nasc pui vii”), considerând şi ceva mai demult şi în anii din urmă (poemele scrise în 2007-2010, destul de numeroase, sunt datate) că literatura clasică, de mesaj ori cu epică, e, cum spuneau dadaiştii, „un clistir răsuflat”, poetul se instalează într-un soi de haosmos plin de ecouri livreşti, prin care zboară versuri aluzive şi citate din creaţia lumii, ori se rotesc nume diverse, amestecate, uneori fulgurante, alteori stăruitoare, precum (respect lipsa de ortografie a visului) ravel, arghezi, barbu, dali, juan miró, goethe, cervantes, descartes, strauss, delibe, dante, virginia woolf, ifigenia, caragiale, fellini, goya, rossini, astor piazzola, corelli, gaudi şi altele şi altele. Procedeul este, considerat la nivelul sumei poemelor, ce reprezintă, carevasăzică, un tot, oarecum asemănător cu cel din romanul „Cum se face”, la care mă văd silit a trimite mereu. Cu avantajul de a recepta aici şi textele luate în parte, de a le considera pe unele mai izbutite decât altele, deşi demersul ca întreg pare la fel de important ca fragmentele. Care sunt, fireşte, analizabile sau măcar exemplificabile, în „nedesăvârşirea” lor declarată preferabilă desăvârşirii ori în lipsa lor semnificativă de semnificaţie, dar şi în modul constituirii lor din enunţuri ce urmează legea dicteului automat: „îmi vei reproşa că nu înţelegi nicio iotă/ din ce scriu eu aici şi că/ te-ar fi interesat definiţii umanitare/ eu te întreb: la care ceas? afară sau înăuntru?// rămâi prietene mulţumit/ nimic din ce e nedesăvârşit/ n-a murit/ vino privighetoarea cântă donizzetti// aud prin voaluri şi perdele/ versurile de câlţi cu care te-ai promovat/ aşteaptă zece minute şi academia vine/ la poartă să-ntrebe la ce foloseşte în lume/ cuivântul povârnişul şi cum de-l chema pe acela/ obrazţov şi nu pantelimon/ la întoarcere – pe orice vreme – / preferabilă bicicleta” (umanitară e faţada revopsită).

ALTMINTERI, în emisiunea spontană ori care urmează legile spontaneităţii, putem detecta variate stiluri, procedee şi, evident, variate teme: urmuzianismul (şi, prin urmare, absurdul), demitizarea, livrescul, grotescul, parabola (mai mult sau mai puţin încifrată, deviată de la sensul părelnic, împinsă către nonsens de metoda dicteului, semnficând prin obnubilarea semnificaţiei ori prin prudente aluzii) şi „fabula” chiar. Pe de altă parte, sesizăm poezia erotică, inconfortul senectuţii, sfârşitul, creaţia, poezia şi iar poezia, dicteul, avangarda, timpul, destinul, arta, cu o cohortă întreagă de motive, reziduuri biografice şi sentimentale care parazitează (dar benefic!), oarecum, dorita puritate a dicteului sau pe cea a nimicului – elemente de ambianţă domestică, referiri la fiziologie, obiecte, relicve, amintiri mai mult sau mai puţin fulgurante ce recompun o imagine a eului şi a lumii, totuşi. Iată, ca exemplu, un poem cu tentă parodică şi demitizantă, în care Dumnezeu are ceva dintr-un ctitor de ţară (şi chiar din cel de oricine ştiut): „să fi fost de faţă eu/ la sfârşit de săptămână/ iartă-mă doamne dumnezeu/ ţi-aş fi dat peste mână// aveai duh iute n-ai avut pricepere/ ai luat uşor sfaturile dispreţuind verticala/ încercai arcuşul rupeai pe rând treptele/ lipeai ce era de cusut dar destrămai urzeala// să termini repede treaba acu’ vine duminica/ ţi-ai zis (desigur că-n limba română)/ şi ţi-ai râs în barbă precum râde bibilica/ vânturi acide te-ajung ipotenuze din urmă// supremul sentiment de stimă şi mândrie/ către responsabilităţi multiple te mână/ te-ai îndreptat curbat spre o cofetărie/ servindu-te de greblă şi ce mai aveai la-ndemână// ce a ieşit e de râsul lumii acestei/ i-ai comandat mărire ca la paşopt şi discursuri/ înlocuieşte comedia cu untură de peşte/ cu imne despre încălţăminte/ şi pentru o mai bună digestie trei jurăminte” (lucrare în ţara univers). Exemplu pentru felul în care în poemele lui M.H. Simionescu (la fel ca şi în proza sa, de altminteri) temele glisează unele în altele, tot aşa cum seriozitatea sau solemnitatea fie şi aparente ori punctate ironic lasă, treptat, locul deriziunii. Ca şi în acest poem narativ (iată!), dar închegând o istorie lipsită de măreţie, rostită cu o răceală cinică, autopersiflantă (dar şi cu o predispoziţie comică, sesizabilă şi în ritmul...homeric) de un antierou care nu e altul decât poetul, aflat (avem şi anecdota!) într-o jenantă situaţie în timpul unui festival târgoviştean (desigur) de literatură: „Precum atunci: întorcându-ne de la petrecerea/ din pădurea colanu sau şuţa seacă sau priseaca/ după ce domnul regman mi-a cedat perechea la cină/ de cremvurşti şi alexandru george sarmalele lui prea iuţi/ urcuşul în autobuz m-a avertizat că nu se mai/ poate dar am decis să mă uşurez la hotel/ coborârea la scară mi-a fost usturător penibilă/ am alergat pe scări dispreţuind lenea liftului/ (cineva dorea un interviu) mergeam pe la uşi/ aş fi cerşit îngăduitor closetul lui însă/ niciunul (totuşi o doamnă singură şi-am/ întârziat întrebarea, rugămintea strigătul final)/ şi cheia uitată la recepţie bine ar fi gândit/ proiectantul să atârne chei cu ghiulea la fiecare uşă/ şi ultimatumul unui scurt jet pe cracul subţire/ al pantalonilor şi-apoi cheia aflată în buzunarul/ celălalt şi în sfârşit uşa dându-se de perete/ (în camera vecină proteste îndreptăţite)/ numai că secundele se sleiseră în timp ce sub/ mine pe covoraşul de iarbă verde de fabrică/ băltoacă a nopţii flux de noapte cu lună/ şi dorinţa aprigă de-a nu mă întrerupe” (urgenţă). Emfaza caracteristică stilului poetic, convenţia fragmentării emisiunii verbale în versuri, ca şi metafora din penultimul stih sporesc tragicomicul situaţiei şi burlescul spunerii.
„Versetele de unică folosinţă” alcătuiesc, în ansamblu, încă una din operele ludice şi, în bună măsură, parodice ale lui Mircea Horia Simionescu. Câteodată autorul iese din sfera dicteului (ori scapă de sub sclavia de voie faţă de el), plonjând în poezia pură şi simplă, ca în acest „filigran”: „pe-această candidă foaie de carnet/ a murit acum două minute/ strivită din greşeală de mâna mea/ o viespe// atârnau de aripile şi aţele ei/ istorii şi genealogii/ florile şi ungherele/ mlaştinile de după ploaie/ şi razele grăbite/ ele ştiu şi de-ar povesti...// n-am nicio informaţie/ despre biografia graţioasei/ am înregistrat doar trosnetul/ schelăriei de var şi azur/ (mai curând întunecimea/ nimicului care mişca)// voi mai avea curajul/ să declar unei uluci/ unei pietre unei fraze mozartiene/ că n-am săvârşit nicicând/ o crimă?”
Ce-ar urma ( mă întreb, în loc de a trage o preţios-pretenţioasă concluzie) după acest volum de versuri? Una sau mai multe piese de teatru! Probabil în stil ionescian. Ceea ce n-ar fi de mirare, pentru că piesele acestea există, risipite în scrierile de până acum ale autorului, inclusiv în volumul său de...versete. Ar mai rămâne doar să le extragă de-acolo cineva. Şi să fie puse în scenă.
_____________________________________________
*Mircea Horia Simionescu, Versete de unică folosinţă, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, 438 pag.