Foto: Naan Lea

să aparțin unui loc să –mi doresc să rămân un ultim refugiu departe de toată zbaterea
știi zbaterea aceasta cumplită de a găsi uscatul după potop

nu-mi amintesc nu mai știu când am intrat în grota întunecată a venit o zi în care soarele nu a mai râs căzând tăcerile peste hotare toți arborii s-au frânt și floarea lor s-a prăbușit pe cale din toate câte erau împrăștiate diform pe pământ nu am putut salva decât o floare ultima floare dintr-o ramură de măr înflorit

și-a început să plouă să plouă mereu
cum ai turna cu găleata apa urca din adânc vorbele urcau gîlgîite ramuri rupte gătejuri strivite se topeau se-amestecau se transformau în mîzga aceasta obturată ieșirea din grotă prin apă auzeam toți ceilalți pe care nu i-am cunoscut

este o vreme de când urcăm spre cetate hotărâsem nelămurit fiecare acest pelerinaj natura tocmai exploda un nou început jnepeni ienuperi nu zăream culmea nu puteam încă să văd cireșii în floare și merii dar vântul domol legăna de o parte și alta a potecii brațe poleite de soare pădurea cânta o simțeam răsuflarea ei reavăn de pământ mângâiere de floare și ghiceam există sigur există pe undeva

să știi că aparții de ceva ca floarea de ram ca ramul de pom ca pomul de glie ca glia de pământ ca pământul de soare toate se leagă de ceva cineva doar că nu mai e timp să deslușim acestea toate mai bine simplu ca iarba de pomi ca pomii de floare ei știu doar ei mai au timp