te lipești cu obrazul de dumnezeu
ca de o cergă aspră mirosind rece a demult
și mă întrebi dacă te iubesc ghemuindu-te albă în cocoloașele de in ale cămășii lui
mă visezi albastru mă aduni în pumn mă strîngi pe pîntec
mă întrebi din nou dacă poți fi sigură dacă te iubesc și te întreb dacă poți dacă
aș fi gri n-ai mai fi aici n-ar mai fi nici pumn nici pîntec
unde dumnezeu zboară prin concavitățile necredinței noastre precum mîinile mele
ca o nălucă ne înrădăcinăm împreunîndu-ne degetele unghiile mușchii
ne rugăm la nimic și prindem în cuie cămașa lui dumnezeu
mereu necredincioși neînvățați cu vidul iubirii cu apneea credinței
mă atingi cu degetele deși îți spun că sînt un déjà vu deși ca să exiști
va trebui să fiu amar iar asta nu depinde de tine te zvîcolești
adulmeci trăgînd timp în tine în mine într-o cascadă răsturnată în oglindă
apoi ne privim ucigîndu-ne singurul lucru care ar putea să ne facă mai mult decît o clipă
te întreb acolo îmi raspunzi acolo gemi și te însemn ca pe un teritoriu ca pe o fiară
sortită cuștii în care nu există luni marți miercuri joi vineri
sîmbătă duminică decît o lungă dîră uscată de sînge pe care ne întindem amîndoi