îmi scapă toate tristețile în textura umedă dintre sfîrșit de iarnă atrofiată și primăvară
răsuflarea ta se scurge înspre ferestra deschisă din zidul otrăvit de timp
port mîna obosită prin păienjenișul izolat de insula chemărilor tale
e tinerețea prea revoltată
raza incidentă
ca valul îngenuncheat în indigo mîngîie tărîmurile
sărută obrazul
de un roșu dizolvat în ploaia disperată să se agațe de ceva care să nu fie pămînt
nu oase descompuse în măduvă
sau antilope devorate înainte de a-și ciuli urechile
setea de viață nu cîntărește ce cade din balanță
și nici ce rămîne
cuvinte jupuite din cuvinte
tristețea brută adîncită în cearcăne
strigătul omului care se îneacă