Mi-am făcut haină de piele în care mi-am strâns
Tot aerul dintre coaste și tot cerul dintre stele.
Mi-am pus șirag de pietre la gât să țin sunetele.
Ochii mi i-am făcut mov și părul rădăcini de pădure.
Mi-am legat cu lanț umărul de pământ și sprânceana.

Aud un strigăt războinic și îmi vine să cânt.
Mi se zbate în gât sângele gâlgâind pentru viață.
Ritmând cerul se înfioră și iarba de pe cuvântul
Căzut în rugă, ca într-o luptă, lângă icoană.

Ascult lacrima ta ca pe un chimval răsunând iar.
Între pereții de abanos în foișor lângă tindă
Am înfipt pentru întâia dată un os copt și stors
Din cea mai crudă și proaspătă carne jertfită.

Trece îngerul morții în seară. Trimite la culcare copii!
Se aude un cântec de înmormântare. Se pare că
Despre mine își vor aminti cum cântam la vioară
Cu patimă, ca o nimfa de mare… sau cântam la chitară?!…

Muzica ne este mamă, umbră și ne este străjer.
Este în sânge, în lumină, în pietre, în vânt sau în val…
O ascult. Voiesc să o cânt, dar rămân mut. Banal
Nu o înțeleg pe deplin și plâng valsând printre note,
Ca un copil care nu poate muta marea la mal.