I. ca un Prometeu pocăit
nu știai cum să treci mai repede dincolo de apă
să duci înapoi focul poeților
diminețile erau ude și pietrele-potecă
răcoroase în vizuinile lor te uitai din
când în când măsurându-ți critic tălpile
neîncepute și brațele nemăsurate
iar când îți făceai curaj (cu evantaiul aprins)
prundul începea să vorbească în șoaptă
despre adâncimea râului crezând în sine că asta
te înfricoșează
tu le ascultai atent ecoul cu urechea lipită de
pieptul-scoică al cascadei
din tine
asta până când prin evulsie cineva te-a purtat
dincolo.

II. de sus ochii tăi după rotiri-speriate-de-ruletă
se opresc admirând și pentru prima dată observând
claritatea arborilor clădiți pe malul râului în număr
câștigător de pădure matură
deși aflat jos nu ai pariat pe existența lor
încă în zbor fiind
cauți mirat-indiscret divulsorul pe care îl simți
mare pasăre neagră de pradă
nu te surprinde imaginea lui ne-cesară de mult
abandonându-ți
ficatul expirat
răspunsul este tăcerea confiniilor care îți sună
dureros pe timpan (precum propriul copil în picioare
în pat pe saltea sărind necontenit – sus trăind jos
murind).

III. nu știi unde ai ajuns nici când ai ajuns
nici cum te-ai ajuns
mâna nu mai e mână talpa nu e a piciorului
descoperi Marianele și te liniștești dar fiorii
te recuprind când amintirea cețoasă a unui Bătrân
îți șoptește
de râuri ce nu se varsă în ocean de râuri ce nu se
trec din izvor spre vărsare
parcă ar fi prundul de acasă îți spui apoi siderat
totuși simți cum noțiunile s-au dezbrăcat impudice
de hainele voal-sonore și zbenguindu-se își scaldă
trupul în capul tău devenit piatră-potecă în același
ocean teama de a nu schimba între ele veșmintele
la ieșire
îți determină o pe-jumătate-trezire

-nu știi cum să treci dincolo de apă
diminețile sunt ude