Din când în când, poete, te caut prin ruine
Ca floarea de țărână în pieptul tău s-o vând,
Mireasma ei de doliu și plânsete străine
Mă-neacă, și atuncea te-alung din când în când.
Pe-o urmă-nsuflețită, plătesc pășirea-n sine,
Din sâmbur de lumină un pom de beznă cresc.
Și chiar de umbra-ți plină e chipu-mi gol, îmi vine
Din când în când s-o-njunghii, și camăta s-opresc.
Dar moale mi-e pumnalul, iar tu îl faci peniță,
O-mbii cu-a ta cenușă și mori din când în când
Doar ca să-ți vezi veșmântul rescris iță cu iță,
Pe-un vers mâncat de molii, pe-un suflet făr’ descânt.
Primește-ți înc-o dată aceste-ntunecate
Scântei îngrămădite c-un ultim “pe curând”!
Din când în când, poete, te-nvinuiesc de toate,
Și-un rătăcit de toate devin din când în când.