uneori mă simt ca un astronaut
îmbrăcat în corpul acesta
cu multe cicatrici.
pășesc plin de teamă
ca într-o descindere
pe suprafața unei planete străine
și am tot felul de halucinații.
de undeva, din miezul scoarței,
moartea mă iradiază și
mă văd îngropat
fără capelă, fără prieteni.
o slujbă simplă,
lacrimi puține
care se usucă repede,
și un pahar băute în grabă
ca pe aeroport.
dimineața stau din nou la capul meu
și îmi vorbesc pe un ton ușor jovial
ca unui prieten pe care
nu l-am văzut de ceva timp.
cum ai ajuns acolo,
ce se întîmplă după,
mă întreb plin de curiozitate.
îmi spun că e bine,
toți oamenii sunt la fel,
că moartea se împarte în mod egal
și toată lumea are exact
cît e nevoie.
nu e nimeni nemulțumit,
nu simte nimeni vreo lipsă
și toată lumea
e de vîrsta universului.
nu vrei să rămîi cu mine, mă întreb,
mă simt singur
pe această planetă, uite
îți dau costumul meu de astronaut.
nu prea cred,
nu am nici un motiv
să las umbră pe-aici
și să renunț la pulberea fină de stele.
să pierd liniștea adîncă din cosmos,
atît de adîncă încît poți auzi
sunetul începutului
ca o melodie de leagăn.
văd zorii ivindu-se
de după coama unui deal
și dispar ușor
ca o senzație de bine.
am rămas din nou singur
în costumul meu de astronaut
și mă gîndesc la mortul plecat.
îmi dau seama că doar eu și el
știm acum care e adevărul.
îmi scot costumul,
îmi aprind o țigară
și merg așa gol
prin aerul la fel de gol al planetei,
lăsîndu-mă atins de lumină,
de adierea caldă a vîntului,
cu închipuirea că sunt
mîngîiat
de respirația tuturor ființelor vii.
o iluzie a fericirii
după ce am aflat
că nu există nici viață,
nici moarte
și că dumnezeu nu e
mai mult decît un simplu astronaut
de serviciu,
care adună la un loc
gunoiul aruncat
de pe navele noastre.