se zvârcoleşte muşcă pământul
la câţiva kilometri distanţă
măsoară jumătatea de câmp
cu un ochi atârnat în copită

adie o toamnă mucezită dinspre ea
umbre şi scâncet colb de oase sparte

prin vechiul templu
bântuie tăcerea cu un corb pe umăr
din când în când se opreşte
şi ciuguleşte
coaja unui miez secat de primăvară

pe riduri ivite în taină
răzbate un fir de iederă spre lună
a mai rămas un pătrar
să-mi numere bobii
crescuţi de-o iarnă vitregă în orbite

aşa că-ţi spun
păşeşte încet neroado
să nu-ţi sperii fiicele
care încet
şi blând
cosesc