tania a recunoscut că a gândit nopţi/ani în Şir
la răzbunare/mi-ar fi aruncat vitriol în ochi
faţa s-ar fi transformat
într-o lună nouă mâncată de vârcolaci
când din ochi urcau două umbre în întuneric
mai tăcute decât cei doi ucenici
în drum spre emaus

n-aŞ fi înnebunit de la început în uitare
la fel cum încă o vreme îţi simţi braţul după amputare
aŞ fi continuat să mă simt atrăgător/intact
nu doar o rană într-o bucată de carne
să ocolesc obstacolele din drum
aŞa cum un orb îŞi deschide ochii prin vârful degetelor
nici Dumnezeu n-ar fi observat că sunt mutilat
El spune că se uită în inimă Şi nu la faţa omului
aŞa cum la ecograf se văd doar oasele puternice
proteJând sufletul
m-ar fi ascuns în strălucirea Sa

tania a recunoscut că aŞtepta
să-mi culeagă cenuŞa din ochi
să Joace desculţă pe ea
din fiecare scânteie să asmută în sînge un fachir

Şi să nu mai învie nici un vis din trecut

apoi ar fi depus ca pe o coroană
pe partea lipsă din viaţă
o mască de ceară