gândul dormea cu obrazul pe o carte
îi căzuse genele printre file
cu ochii credeam sigur că vede
erau orbi alunecaţi în întuneric

în seara de octombrie
cernuseră ploile stropii mărunţi
ceaţa cu trupul cenuşiu se lovea-n ochi
pe drumuri în glod numai noi
întâmplaţi prin lume doi prizonieri
minţindu-se pe sine
cu prea multă libertate

zoream mereu spre ţărmul celălalt
trupul apei să se spargă
în lumina răsăritului de soare
ploua pe zgomotoasa întindere
se apropia un vapor cu aburi
care strănuta fum

gîndul s-a întors din vis
era treaz
şi-a aşezat ochelarii de zi
ploaia încetase
oamenii o respirau
dimineaţa plângea cu lacrimi de rouă
pe buza infinitului