Cea mai tristă imagine pe care mi-o amintesc este casa
Căreia îi străbăteam coama de la un coș la altul și coboram
Pe țeava antenei de televiziune pentru a nu mă prinde bunica.

Trist este că îmi amintesc numai curtea în care am crescut
Și străzile pe care le desenam pentru mașinile de plastic
Pe care le parcam imaginar între capetele localităților.

Este o tristețe întinsă între apus și răsărit ca de pretutindeni.
Viață trăită de altcineva. Un vis de noapte. O perdea de teatru,
Care în cădere acoperă etern nimicnicia clipei și nemurirea.

Ascult prin microfoane cumpărate după propriu gust dialoguri.
Mor fiicele petalelor ce voiau să înflorească după bumbi.
Atâta tristețe niciodată nu am trăit, deși am plâns la sfârșit.

Se pare că mor trist gândind că putea fi un început moartea
A cărei chemare nu poate fi numai un ochi care privește
Dincolo de aripile din care am venit plutind prin infinit.