Pe sârma albă a visului meu
un fulg de nea cade sacadat,
lăsând în urmă corpuri trecute
ale înghețului timpuriu.
Umblu pe sârmă, dezechilibrat,
lăsând doar pielea să mai meargă,
fiind un făt al sufletului meu
în sicriul acesta cusut manual.
Timpul trece, pielea se rupe în dreptul cusăturii,
neajungând la fulgi,
iar fătul sufletului abia acum învață să meargă pe sârmă,
ajungând la fulgi și trecând de ei.
Îmi deschid aripile și privesc din cer acum
cum alții eșuează proba mersului pe sârmă.