înconjuraţi de femei ne ducem viaţa ca o povară
de la crîşmă acasă pe mii de cărări unele bătătorite
altele descoperite curînd şi cu noi nostalgia bărbăţiei
ce ne scapără printre vorbe mari
punem ţara pe tălpi şi îi lustruim bătăturile
ele rîd înţelegătoare ne alintă şi nouă ne place
şi trăim ca şi cum am avea pentru ce
apoi ăia mici şoriceii de companie ce se ascund prin cotloane
şi plîng uneori pînă la disperare
închidem cartea la o pagină pe care am citit-o de nenumărate ori
pe care o vom reciti cu fiecare scîncet
şi începem a ne plînge de viaţa aceasta nesuferită
cu toate muierile agăţate de umeri precum ciupercile
ne e atît de greu încît ne trîntim pe scaunul primei cîrciumi
şi căutăm cărări printr-un labirint atît de urît
pentru că ele au spălat urmele de pe jos să nu ne mai recunoaştem drumul spre casă
pentru că ele au pus capcane să ne atragă spre alte case
pentru că şoriceii noştri ronţăie mai strident decît ai lor

dimineaţa ne trezim ca dintr-o realitate
şi păşim în visul zilei
ca într-un decor.