pe pământul al deeb e seară,
încovoindu-se pătimaș, argila se supune încet
domolindu-și rănile ca o femeie
neîngenuchiat, sufletul își simte totuși tâmplele captive
lut frământat de o mână
transparentă
o femeie nevăzută îi modelează fața iar el
deschide cănii buze și torți ca unei moarte

o spaimă fericită îl îmbrățișează
a oprit lucrul să asculte din nou ploaia
pipăie atent scoarțele casei
miroase vopseaua pereților să afle nunțile
zgârie cu unghia numărând câte au fost
de la plecarea din kafarmatta
(după straturile succesive de culoare)
apoi își trecu mâna peste obraz
îl simți uscat
aspru
am obosit și eu și casa asta ciudată
căută un ciob de oglindă dar nu găsi
își împreună palmele să i le umple ploaia
stătu așa până când pământul se decantă
și își văzu chipul în apa din pumni

înconjurat de cuțite