eram anesteziat
cu toate ideile scoase pe masă
cât au tăiat și cât au lăsat nu mai știu
cert e că nu mă mai regăsesc,
pe oriunde m-aș uita
și nu mai dau de mine,
iar saloanele
cad asemeni țurțurilor
pe ușile deschise.
liniștea crește în jur
și nimeni nu știe nimic.
în ultimă instanță, îmi strâng toate ideile
arunc o ultimă privire în jur
și ies.
am încuiat ultimul vers
și-am aruncat rima peste umar
în coada titlului.
acum pot să plec
așa cum ultimul tren
se pierde-n noapte
luând cu el toate tăcerile
speriate de atâta singuratate
uitând undeva, cândva,
felinarele amorțite
în noaptea ce-și ridică
mirosurile așteptării
și pustiirea.

Fie-vă vouă toată neliniștea
și toată speranța
că nerăbdătoare-ați fost să scăpați
de trufia și umilința mea,
aveți toată libertatea
ce-ați visat-o,
bucurați-vă.
poate ne vom revedea
atunci când urmele din zaț
vor căuta unde să-și facă tabăra.
regasindu-mă
voi putea să mă împac cu mine însumi
și cu voi.