aud cum trece
o clipă mă aşez la masa de scris

pe jos
mulţime de mărgele răsturnate
alunec pe ele preţ
de-o conversaţie
un telefon care sună

ţi-am repetat să nu mai

caut ceva
în buzunarul de la piept
acolo mă pândeşte mereu
câte o surpriză de la tine
aproape mi-e frică să-l deschid
nu-mi mai plac surprizele
mă sperie
poate că e primul semn de bătrâneţe

să nu mă spui la nimeni
am schimbat de-acolo ceva
reverie truc
sau altceva
care mă trimite jos
tot mai jos
unde nu mai locuieşte nimeni
nimeni

numai asul din mânecă