voi lăsa o distanță de apă între noi
atât cât să nu ne mai doară nimic

nu îți voi spune cât de rău
mă strânge albul acesta târziu

cum într-o zi cei care iubesc
vor vedea pământul plin de păsări

și câteva semne făcute cu vopsea neagră
acum suntem liberi aerul lovește la margine

noaptea vine la fiecare la fel ca o haină
se așează pe coaste ne obligă la restul de vise

suntem iar fără lună ca într-o poveste veche
tăcerea este de fapt o metaforă

sărbătorim un schimb de gând o amintire
la fel de nefiresc cuvintele devin început și întuneric

nu se va mai întâmpla nimic
mă ascund în mijlocul acestui cer ca într-o promisiune

ochii mei în alt timp privesc au o boală ciudată
și totuși…

voi lăsa o distanță de apă între noi
atât cât să nu ne mai doară nimic