sunt drumuri pe care le facem noi locuri perfecte pentru ascunziș
ca niște scorburi în apă
cîțiva cai somnambuli desprinși de herghelie
apoi vine noaptea să ia din liniștea noastră să le împletească iarba înaltă
somnul adînc în roua de pe pleoape
rece somn fără casă

este o întrecere stupidă pe viață și pe moarte
în care finalul nu are nicio importanță
alergăm înainte strîngem fructele de jos
josul este o prăpastie
încălecăm bicicletele și ne închipuim coama albă de care ne lipim obrazul
prăpastia devine nouri
iar noi fragment de poveste ce ne ține captivi în vis
ochii ating dimineața umedă
sorbim soarele dintr-un păhar de argint ornamentat cu flori
caii pasc florile de lîngă apă în același loc intangibil
nu știm nici azi dacă au adormit
un bătrîn într-o haină murdară portocalie se apropie
ei nu se tem ei mănîncă din palme
noi suntem mici așa ne simțim

cînd văd cîte o căruță gonind pe aleile șerpuite
mi se pare foarte frumos că mai există așa ceva
și totodată biciul furios îmi ajunge pînă la stern
este o translație ca atunci cînd cineva jignind un om drag ție
te jignește pe tine
și asta maerge în planul subconștientului
asta nu se grimează cu nimic

cîntecul de leagăn avea un efect anestezic adormea și un elefant
dar caii nu se prăbușeau doar își urmau drumul elegant