noiembrie cu o voce pe fundal (3)

imaginea utilizatorului avelea
povestire cu iz erotic

În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.

A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.

Abia cu două zile înainte de termenul stabilit cu Silvia am reuşit să găsesc tonul potrivit. Voiam să fie cât mai bogată în imagini povestirea, în imagini curgătoare, dar totuşi să aibă şi un fir narativ, care să o facă mai uşor de parcurs în momentul lecturii. Am conturat aşa cum m-am priceput personajele sugerate de Silvia, le-am aranjat ca nişte păpuşi de paie în situaţiile pe care mi le-am imaginat şi pe care mi le mai aminteam din discuţiile cu Silvia. Sentimentele, ideile, vieţile lor, erau în vârful pixului care mâzgâlea hârtie; şi mă distra la culme asta! Chit că n-o făceam, din respect pentru Silvia, dar aş fi putut să-i pun să facă orice, într-o ordine numai de mine controlată. Aş fi putut să-i pun să facă dragoste de zeci de ori pe zi, până la tocirea fizică a organelor sexuale; a fi putut să-i fac să urle de plăcere unii în faţa celorlalţi, fără a avea voie să se atingă; aş fi putut să-i fac să descopere, într-o dimineaţă, în faţa oglinzii, livizi, încremeniţi, că sunt androgini.
Ziua convenită a început pe la orele zece, cu un telefon din partea Silviei. „Salutare... crezi că ne putem vedea azi?” „Desigur!” A rămas să ne întâlnim în acelaşi restaurant-bar de pe faleză.

A ajuns la cinci minute după mine. Foiam hârtiile dintr-o mână într-alta când a intrat vocea cu zâmbet melancolic. Era binedispusă, probabil datorită curiozităţii. Mi-a confirmat imediat bănuiala: „Mor de curiozitate! Ai reuşit să scrii ceva?” „Citeşte”, i-am spus întinzându-i manuscrisul. „Şi eu sunt curios ce crezi!” M-a rugat să-i comand orice vreau, cu o fracţiune de secundă înainte de a plonja în text. Am rămas singur la masă, alături de un manuscris al unui autor-păpuşar şi de un lector captiv.

„Ai scris la persoana a doua!”, a ridicat ea un ochi peste zidul foilor. „Da... însă mut când pe el, când pe ea. Alternează punctele de vedere.” „Interesant”; atât a replicat, după care iar am pierdut-o.
„Aha, îmi place cum începe”, reveni Silvia după câteva minute în lumea concretă, citindu-mi:

„tu-el”:
Când ai ridicat receptorul s-o suni, nu era nimic care să-ţi garanteze că acel număr de telefon era real. Era un risc pe care ţi-l asumai şi n-ai ezitat. Ai format numărul de telefon, construindu-ţi în minte tot felul de formule alternative, pentru cazul în care ar fi fost doar o glumă proastă. Ai salutat-o, iar ea ţi-a răspuns timid: „bună”. Ai întrebat-o dacă anunţul din ziar este real, ea ţi-a confirmat, după care i-ai spus „Şi eu caut acelaşi lucru. Ai vrea să ne întâlnim mâine seară la cinci pentru a discuta mai multe?” Ea a răspuns la fel de timidă, după care ai adăugat „Îţi mulţumesc pentru încrederea acordată. O seară frumoasă!”

„tu-ea”:
Când a sunat telefonul în acea dimineaţă, nu era nimic care să-ţi garanteze că cel de la capătul „firului” era o persoană serioasă. Şi totuşi ai făcut-o, mizând pe intuiţie şi pe noroc poate. Totuşi ţi-ai construit în minte câteva formule alternative, pentru cazul în care vocea lui ţi-ar fi dat de înţeles că sigur nu este persoana potrivită. El te-a salutat ferm, tu i-ai răspuns timid, după care el te-a întrebat: „Este real anunţul din ziar?” „Da, este real. Nu îmi permit să fac astfel de glume! Caut o persoană seriosă, curată, de încredere. Căsătorită!” Ţi-a confirmat că şi el caută acelaşi lucru, după care ţi-a propus o întâlnire pentru a doua zi, la ora cinci. Vocea lui îţi conferea suficientă încredere să accepţi. „Bine”, ai îngâimat timid, după care el ţi-a mulţumit pentru încredere acordată şi ţi-a urat o seară frumoasă.

„Îţi mulţumesc pentru aprecieri, Silvia...” Dar nu cred c-a auzit, plecase deja departe în text, înainte ca eu să termin propoziţia de mai sus.
Au trecut vreo două barje pe Dunăre, câteva puştoaice de liceu pe lângă masa noastră, câteva avioane sus, departe, câteva cutremure mici undeva pe glob aiurea, până când ea să binevoiască să mai respire: „E superb aici, unde descrii din perspectiva fiecăruia cum s-au văzut goi pentru prima dată:”

„tu-el”:
În camera scundă şi austeră, cu un covor în mijloc, stăteai alături de partenerul celuilalt cuplu, goi amândoi, având fiecare câte un pahar de vin roşu în mâini, aşteptându-le. Era prima dată când, peste câteva momente, o vei vedea goală pe „iubita” ta, însă ceilalţi doi nu trebuiau să ştie asta. Ele au apărut din camera de alături ca două eve într-un paradis al cuplurilor. Ciudat lucru (pentru cine nu ştia de „convenţia” voastră), prima ai privit-o pe „iubita” ta. Era adorabilă: încă puţin timidă, îmbujorată, dar foarte frumoasă. Sânii erau fermi, linia şoldurilor se unduia precum linia unui vas de flori, abdomenul plat lăsa să se întrezărească grija faţă de siluetă, iar buricul, cu un cerceluş mic înfipt în mijlocul lui, puncta locul de unde a început să-i fie desenat corpul. Şi cealaltă doamnă arăta bine, însă a trebuit să recunoşti onest, spre plăcerea celuilalt bărbat, că partenera, pardon, „iubita” ta, arăta clar mai bine!

„tu-ea”:
Camera în care v-aţi dezbrăcat amândouă era extrem de îngustă. Ei vă aşteptau în camera de alături, goi, cu câte un pahar de vin în mână. Cele câteva beţişoare fumegânde răspândeau un miros de mosc în toată casa. Încă erai puţin timidă, dar hotărâtă să faci pasul ăsta. Aţi păşit împreună în camera în care ei vă aşteptau. Obrajii îţi ardeau, probabil se vedea şi din exterior asta. Ai surprins ambele priviri aţintite asupra ta. O mică jenă faţă de cealaltă evă te-a cuprins. Nu erau doar două persoane cele care te vedeau goală prima dată, ci trei. Ai reuşit cu greu să te stăpâneşti atunci; plutea în aer un imbold care-ţi spunea să-l iei în braţe pe singurul dintre ei pe care-l „cunoşteai”. Ceva din convenţia dintre voi se rupsese pentru tine şi deja ţi-era greu să concepi că va fi celălalt bărbat cel care te va avea şi nu „iubitul” tău.

Am dat să-i mulţumesc pentru aprecieri Silviei, însă deja era departe. M-am oprit la timp: învăţasem asta din experienţele anterioare.

Textul i-a plăcut Silviei. A avut totuşi câteva mici remarci de făcut, în special la adresa unor pasaje „tu-ea”. Se simţea mai comod acolo, pentru că-i era mai uşor să se pună în pielea personajului feminin. I-am acceptat mai toate remarcile, întrucât reuşea să mă convingă că „aşa e mai veridic”. În faţa argumentului „crede-mă, sunt femeie, ştiu ce spun”, nu aveam foarte multe de comentat. Textul nu era terminat, spre dezamăgirea Silviei. Mă opream după momentul primei aventuri, atunci când fiecare dintre ei începea să fie atras puternic de „iubitul” convenţional. I-a plăcut felul în care am descris cum s-a desfăşurat partida de amor, fără a intra prea mult în detalii anatomice, dar reuşind să creez şi să susţin o tensiune erotică (după cum a remarcat Silvia). Iar a fumat mult, şi când citea textele şi când vorbea cu mine, de data asta comandând un pachet de ţigări de la bar.

Am mai discutat despre felul în care urma să continui povestea. Ea ţinea morţiş să fie un final fericit. Pe mine mă atrăgea mai degrabă un final ciudat, în coadă de peşte, în care el, spre exemplu, să nu mai dea niciun semn de viaţă sau ea să nu-i mai răspundă la telefon. Mi-a explicat că e foarte important pentru ea să fie un final fericit, aşa că i-am făcut, formal, această concesie. Desigur, mă gândeam, tot voi strecura eu o bizarerie, astfel încât să fie doar în aparenţă un final fericit.
A pus capăt întâlnirii smulgându-mi o promisiune: „Ne întâlnim peste alte două săptămâni, e bine? Tot aici. Poate reuşeşti să termini până atunci...” „E foarte bine”, i-am răspuns încrezător pe inspiraţia mea, în timp ce-o ajutam, galant, să-şi îmbrace paltonul.

Cu titlu de amănunt: când am ieşit de pe pontonul-restaurant, un cuplu tocmai trecea pe faleza inferioară prin faţa noastră. Semănau izbitor cu personajele descrise de mine în manuscris. Atât eu, cât şi Silvia, ne-am oprit brusc câteva secunde bune, privindu-i insistent. După care ne-am întors unul către celălalt. „Ciudat, nu?” „Ce concidenţă” Şi-n ochii ei blânzi, înguşti, uşor căzuţi, am văzut atunci continuare povestirii.

~a fost partea a 3-a; urmeaza ultima parte~

Proză: