- Bună dimineața.
Din tot ce cunosc am în suflet o particică din tine. Privesc fiecare stare tăcută, din când în când mă încrunt, inima-mi bate cu prea mare putere, mi-e teamă să nu mă-nroșesc, imposibilă întoarcere la paliditatea obișnuită a chipului meu și-aș da de gândit minții căreia n-aș vrea să-i ofer nici un prilej de bănuiala: dacă m-ar întreba mi-e teamă că n-aș putea minți.
- Bună dimineața, câteodată zâmbesc, câteodată nu.
Serioasă o să încerc să fiu în fiecare zi de acum încolo. Când nu zâmbesc: „S-a întâmplat ceva?”, și-atunci ceva în mine tresărea. Dar atunci nu știam de ce. Acum știu. Și pentru că știu o să-mi fie greu să rostesc răspunsul, oricare ar fi acela. Mai bine să zâmbesc la fiecare „bună dimineata”. Si-atunci o sa fie bine. Nu ma va da nimic de gol. Sau si mai bine sa nu mai dau prilej de „bună dimineața”?
- Ce-ai mai făcut zilele astea?
Ar trebui să spun ca de obicei, vorbă multă ce sunt, cu lux de amănunte ce-am făcut. Dar iar nu voi putea. Nu de acum încolo. O să tac, ridic din umeri: nimic...deosebit...Mă ascultă fără a auzi de fapt ce spuneam, era oricum o întrebare politicoasă, sau doar pusă pentru că era interesant apoi să poata povesti și el ce făcuse? Poveștile noastre sunt oare asemănătoare, simțim doar nevoia de-a scoate din noi povara gândurilor?
De două săptămâni mă doare capul înfiorător. N-am luat nici un medicament. Am amețeli, mă mișc haotic, îmi scapă lucrurile din mână...Nici nu pot citi sau mă uita la televizor, lumina mă disperă: închid ochii. Oare antinevralgicul ăsta îsi pierde efectul după 2 ore? Ce diferență! L-am luat dimineată, când nici nu puteam să mă ridic din pat de durere și m-a lăsat un pic cât să mă pot mișca prin casă fără să mă izbesc de pereți și uși și scaune...Acum gata, iar nu-mi pot mișca capul. Să fie de la țigări? Poate ar fi cazul să fac un control și automat un drum până la doctor.
Sânii îmi pun în continuare probleme de genul: „mă place așa, poate să mă placă?” De ce fizicul este așa un impediment într-o relatie? Sau e doar un impediment în capul meu? Mie-mi plac așa mici. Eu le zic că-s catifelați. Dar încep să cred că am acest complex și asta nu-i bine. Oamenii complexați nu mai sunt liberi. Constrângerea propriilor gânduri.
- La ce te gândești?
La ce să mă gândesc...stau și fumez, pierd timpul, stau aici pentru că-mi face plăcere, draq știe de ce, mă uit la perete, la geamul murdar (chiar cred că nu le-a spălat nimeni niciodată!), la împrăștierea voit dezordonată a lucrurilor pe masa asta, la scrumul care zboară din scrumieră, ce să-ți răspund?
- Mă gândeam la..., evident că la ce-aș putea să fac să nu fie așa liniște, mă gândeam că poate ieșim și noi toți la o bere odată. Fac eu cinste.
Te-apuci să faci ordine pe masă. Ciudat lucru. Zâmbesc. Nu-mi vede nimeni zâmbetul. Ostentativ faci ordine, e nostim, ca și când brusc trebuie să-ți ordonezi gândurile, viața, și atunci te limitezi la un birou. De parcă la asta se reduce totul.
- Da, mergem..., dar de ce?
De ce? Ăăă, nu știu așa mi-a venit. Na că trebuie să răspund...și nu știu ce căci n-am un răspuns anume, mă gândeam pur și simplu să ies cu ei afară...îmi sunt dragi amândoi. Chiar dacă unul are o personalitate atât de puternică și de câteva ori a spus lucruri pe care nu vroiam să le aud, hm, parcă era conștiința mea, și da, avea dreptate; iar celălalt cu ochi frumoși ascunși în spatele unor ochelari, om care vrea și nu știe a cere.

Cât de departe sunt conversațiile acestea acum...și cât de aproape de realitatea mea de zi cu zi. Să traiești fiecare moment al dimineților aceleași întrebări și răspunsuri ținând strict de a fi civilizat. Rutină. Ar trebui ceva schimbat. Până și mimica fețelor este aceiași. Atunci însă erau diminețile mai însorite și geamurile mai mari. Și lumina îmi făcea atâta bine, atât de calmă eram. Acum biroul este al șefului meu și, da, discuțiile sunt aceleași, dar geamurile mai mici și eu atât de nervoasă...
Mă doare capul. Trebuie să merg la doctor. Ce doctor se ocupa de capete? Mi-am mai aprins o țigară și probabil că o să vină cineva și-o să-mi spună că e fum în toată casa. Ar trebui să deschid un geam și eventual ar fi fost drăguț să merg la o plimbare, e atât de cald și frumos afară! Dar n-am chef, mă doare capul prea tare. Ieri am văzut 5 filme. Numai unul mi-a plăcut: „Sweet November”. Poate dacă aș fi pe moarte mi-aș trăi și eu viața din plin, așa cu ultimile puteri. Și n-ar mai conta că am sânii mici.
„- Azi noapte trebuia să fiu în visul cuiva...”
S-a schimbat firul discuțiilor, incredibil.
- Ți-am dat temă...
- ???
- Du-te și vezi.
„Stătea în livadă. Din când în când, petale mici și albe îi fluturau rebele prin păr.”

Stătea în livadă. Din când în când, petale mici și albe îi fluturau rebele prin păr.
Caisul sub care-și așezase șezlongul mirosea puternic și amețitor; coroana crengilor sale o amețeau. Zâmbea. Era îndrăgostită. O nouă poveste, secreta, începea. Nu va spune nimănui ce trăia: clipa magică în care a realizat adevărul. Câtă fericire, o împlinire a simțămintelor: iubea.
Stătea în livada albă, fericită. Din când în când imaginea cămășii descheiate la gât, cu un nasture mai mult neînchisă. Doi nasturi o pot face fericită, ce amănunt curios observat într-o seară...
În noaptea trecută reverie: o luase în brațe și o privise sincer, parcă pentru prima oară; ea tremura tăcută, frică, neliniște, dorință și adâncul unor ochi care-i arătau inima. Se trezise temătoare, adormise apoi chinuindu-se să redea aceiași atmosferă, să recreeze împlinirea unui vis într-un nou vis.
Inspiră puternic, amintirea o făcuse să nu mai poată respira. Oare poate trăi acea fantomă de plinătate acum, aici? Nu. Știa. Putea iubi și poate iubi în liniștea adierii de primavară petale mici și albe, oprite, ca mana lui în părul ei, petalele rebele de flori de cais.