De câte ori Ulisse străbătea pământul
Ea țesea covoare de lacrimi.
Nu!
Nu pentru că ar fi plecat departe
Ci pentru că el ar fi putut să moară
În brațele unei alte femei!

De dor ea săruta marea,
Brațele i se lungiseră ca năvoadele corăbierilor.

Îl aștepta.
Acasă.
Și pentru asta scria în pânza albă
Poeme de dragoste
Visându-l,
Iubindu-l
Chemându-l.

Ochii ei se acoperiseră de sare,
Munții de sare ai lacrimilor,
Lacrimile deveniră mai apoi amare
Și topiră munții de sare.

În vis îl urma pretuntindeni
Amestecându-se printre roabele plăcerii lui
Intrând în trupul fiecăreia din cele ce-i frângeau mușchii
Cu îmbrățișări lascive.

El țesea marea
Ea naviga vela albă a războiului casnic.