bat
desigur
în lemn...
de prea multă gimnastică
nucile cad obosite,
de pe rogojini le ridică momâile
puse prin grădini să sperie ciorile, apoi,
ca în traficul de sclavi
care niciodată nu a fost
complet abolit,
ajung baclavale. este din nou acest
seceriș de destine
și cuțitul taie adânc.
în mine anii și-au înfipt căngile,
încearcă să mă tragă la mal,
cum pe-un rechin copiii pescarului.
acum orașul doarme
cu neoanele puse pernă sub cap,
noaptea amenință semafoarele cu bau-bauri.
la sat oamenii privesc prin gaura cheii
să vadă natura când se dezbracă.
e un obicei mai mult sau mai puțin
indecent,
unii spun că natura ar fi mama lor,
alții zic
e o zeiță
și se proștern înaintea ei.
eu
nu.