Dacă mâine cineva ar începe un război
al lui și al nostru,
dacă vom deveni mai datori cu o luptă
și mai credincioși cu o jertfă,
n-o să mă tem.
O să te rog doar
să facem schimb de epoleți,
de praful așternut pe bocanci
și de nasturi aurii.
Să adun numai eu pe suflet
gloanțele camarazilor răniți,
țărâna ușoară de la toate nunțile lor,
strigătul tunurilor îndreptate spre cer,
nădejdea coborâtă prin spărtura albastră,
ploile care nu sting setea de viață,
răsăriturile care nu mai răsar,
toate, toate pe sufletul meu.
N-o să mă tem.
O să-mi fac o metanie mare, mare
din propriul meu trup:
o mână, două mâini,
piciorul stâng, piciorul drept,
prea multe bătăi într-o singură inimă.
Doamne miluiește-le!
Eu oricum te voi iubi întreagă.
Să nu-mi scrii!
Mirosul de timbre creează în război
mai multă dependență,
mai multă depresie decât un drog.
Să nu te temi!
Naște tu copilul nostru,
dar să rămânem până la final
eu mama și tu tatăl lui.
Nici eu n-o să-ți scriu.
Dacă totuși te va căuta într-o zi poștașul,
aducând o veste de la Maria ta,
să nu-i crezi!
Așteaptă-mă la fel de senin,
pentru că nu m-am temut.