tu ştii
nu am mai cântat niciodată aşa
da, şi eu aud flutureii când se prind de gleznele îngerilor
şi eu ascult cum danseaz-o
luminiţă
în aer
mă simt atât de sfioasă acum/te rog nu mă mai ţine cu totul
captivă
e prea multa blândeţe/ca un fel de zăpadă fulguindu-se pe
crizantemele palide ale acestui septembre

nu mă vezi că adorm
că pe genele-mi negre visează zapada
că/din cauza ta/mâinile mele nu au fost niciodată prea/pumn
eu ştiu/numele tău începe cu o rădăcină/apoi, începutule,
eşti adonis/şi mai mult/eşti pământul reavăn
pe care se odihnesc florile de cireş primăvara/of
nici nu ştiu cu adevărat cine eşti tu

dacă ai căuta o mireasă, cândva, poate aş veni
cu tine departe departe, trecându-te, petrecându-te
dacă aş mai avea atunci, eu sper, gene negre
vezi tu, şi corăbiile-s spoite cu-ntuneric, uneori...
pânzele albe, promit, mereu albe
cu vântul purtandu-ţi înainte gleznele tale/ inima ta prea sfioasă, de brumă

acum îţi spun însă, cu cuţitul acesta bont aşezat acum langa mine
iubire, ştii tu, plâng sălciile,
încă pocneşte lemnul catargului,
da,
încă mai ţin, cumva/ca o pară de carne/ca o literă chinezească
de tine neînţeleasă,
numele lui aproape de mine/încă/îi şterg, ca prin vis, ochii verzi/cu batista

tu, zăpado, mireasmă bărbătească
a florilor,
să tăcem, să dormim, puţin, până mâine...